Cultura

Când zboară cocorii (fragment dintr-un roman) partea a II-a

 | 08 iunie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

-Sunt într-o excursie de grup. Să pleci singur nu are niciun haz. Așa că am renunțat la mașină și m-am urcat într-un autobuz, alături de colegi. Bărbatul o privește cu interes și cu un zâmbet ce o invită parcă să vorbească. Brusc, Maria își imaginează că este invitată la dans și se simte în brațele bărbatului, purtată într-un tangou, el țintuid-o cu privirea lui, întunecată și misteroasă!
-Să înțeleg că sunteți în concediu! spune Damian.
– A, desigur, doar câteva zile, zice Maria, trezindu-se din reverie și parcă fiindu-i jenă pentru o clipă că nu a fost atentă la întrebare. Dar nu regret, deja încep să mă simt mai bine. Aveam nevoie de o mică hoinăreală, departe de tot și toate. Bărbatul din fața ei sesizează un fel de tristețe, ușor agățată în tonalitatea cuvintelor, iar chipul Mariei parcă se adumbrește ca o adiere aproape insesisabilă.
-Dumneavoastră sunteți de-al locului, așa păreți!
-Da, aici m-am născut, dar nu stau continuu. Vin mai mult primăvara. Îmi place să simt miracolul vieții, aici, la căsuța mea, și să mă bucur de parfumul florilor și frumusețea lor neasemuită.
De undeva, abia ghicit, se aude muzică simfonică.Maria se uită întrebător la Damian. Abia acum aude muzica și iar ochii ei trădează surpriză și încântare. Îl privește întrebător:
-Când lucrez, ascult muzică simfonică. Așa sunt doar eu și muza mea, într-o izolare a simbiozei creatoare. Zice bărbatul râzând ghiduș ca un copil!
Până să se dezmeticească, Maria este luată ușor de umeri și invitată în curtea casei, plină și ea de flori. Curtea are un foișor destul de încăpător cu mici fotolii de răchită ce srăjuiesc o masă dreptunghiulară. Pe masă, așezat într-un colț, tronează un ghiveci cu petunii colorate ca un curcubeu, cu florile atârnând pe marginea mesei. Geamul casei e deschis iar perdeaua albă de voal, ușor adiată de vânticelul cald, lasă să se vadă un magnetofon ce funcționează și care trimite muzica lui Mozart către sufletul ei. Maria se așează parcă cu venerație pe un fotoliu, de parcă s-ar afla într-o altă lume. Bărbatul vede uimirea ei și zâmbind, o privește ca pe un copil căruia îi dai o jucărie la care nici nu visa.
-E vechiul meu magnetofon care își face de cap, încă! Ce vreți, și obiectele vechi au personalitatea lor. Mie imi este foarte drag! Este lăsat de la bunicii mei. Are o vechime considerabilă, iar eu îl folosesc cu drag pentru că îmi încălzește inima și e plin de amintiri dragi sufletului meu.
-Adică vreți să spuneți că eu, acum, ascult muzica lui Mozart la un magnetofon? întreabă Maria.
-Da, de ce nu! Zice bărbatul, privind-o amuzant pe Maria ce se uita la el uimită.
-O, oare cine a spus că nimic nu se pierde,ci totul se transformă? Damian duce mâna la frunte de parcă s-ar gândi.
-Sincer, nu-mi amintesc. Era parcă un fizician. Nu mi-au plăcut stiințele exacte niciodată. Dar nu aveam încotro, trebuia să învăț. Apoi se întoarce și strigă cu o voce mângâietoare:
-Ana, te rog vino puțin! Dintr-o încăpere alăturată casei, iese o femeie plinuță cu o față plăcută, părul alb strâns într-un coc și ochii căprui.
-Te rog adu-ne două sucuri și ce mai crezi tu că trebuie. S-o facem pe invitata noastră să se simtă bine. Pe Maria o copleșesc întrebările. Iată, se află pe o străduță într-un mic orășel, necunoscut până atunci, lângă un străin care o privește nonșalant și zâmbind, prietenos și galant, dar plin de contraste. O clipă a și uitat de colegi și de prietena ei Magda.
– Eu trebuie să plec! Zice Maria și se ridică în picioare.
-Deja? Întrebă bărbatul ușor nedumerit.
-Da, trebuie ! Mulțumesc pentru amabilitate! Zice Maria, îndreptându-se cu pași grăbiți spre poartă… Va urma !
ANA ILDIS

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL