Cultura

Când zboară cocorii (fragment dintr-un viitor roman)

 | 30 mai 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

În fața Mariei se întinde o străduță cu drumul pietruit, iar de o parte și de alta, căsuțe îngrijite, vopsite în diferite culori domoale, nu stridente. Obloanele la ferestre sunt ca în secolul ce tocmai a trecut, de lemn și în culoare maro. Pe streașini atârnă ardezii agățătoare ce îmbracă hoțește pereții. Ici și colo, la porți câte o băncuță vopsită, iar pe lângă case flori de toate culorile. Parfumul florilor, liniștea din jur și ciripitul păsărelelor o fac pe Maria să se simtă parcă într-o altă lume. Privește în spate având senzația că așteaptă pe cineva dorind s-o lămurească în ce colț de lume se află. Nu-i vine să creadă că în mileniul trei și în secolul agitației și al Kitsch-lui mai sunt așa orășele cu aer patriarhal. Se oprește în fața unei căsuțe vrând să se așeze pe o bancă când spre surprinderea ei zărește trei pisoiași ce se tăvălesc, jucându-se în căldura după-amiezii.
-Doamne cât de frumos e totul! își spune Maria. Pare incredibil că într-un colț de lume mai pot fi oameni care trăiesc într-o armonie de frumusețe arhaică. Brusc o cuprinde o stare de bucurie interioară și o liniște plăcută. Își dă seama câtă nevoie avea de o schimbare. Simțea că se sufocă dacă nu face un pas să se deprindă din cercul vicios în care, abia acum, realiza că a trăit atâția ani.
Pusese totul la punct, lăsase casa și ferma ei de cai în grija lui Iorgu și al soției lui. Își aruncase câteva lucruri într-un geamantan mic și fugise. Da, fugise de Mihai să nu-l mai vadă și să nu mai știe nimic de el. Simțea că-și târăște sufletul afară dintr-o cupolă unde nu mai avea oxigen. Se sufoca în prezența lui. Se așează pe băncuță iar pisoiașii îi sar în brațe. Maria le simte blănița cum îi mângâie mâinile.
-Iată cât de repede v-au adoptat, trădători micuți!
În fața ei stă un bărbat înalt cu o statură impozantă, cu sprâcenele negre și stufoase ce parcă îi protejează, privirea cu ochii negri și pătrunzători iar părul ușor grizonat lung aproape de umeri îi dă un aer șarmant, nasul acvilin, iar buzele ușor pline pe o bărbie hotărâtă. Poartă un șorț alb, ușor prăfuit, peste niște pantaloni crem deschis, de vară. Cămașa de un bleu ca și cerul cu mâneci scurte, lasă să se vadă două brațe bine lucrate. Se vede că bărbatul din fața ei care o privește zâmbind, face sport și e un tip pendant.
-Bună ziua, doamnă! și îi apucă mâna aplecându-se cavalerește și o sărută.
Maria îl privește uimită. Nu-l auzise venind. Îi răspunde ușor încurcată, îmbujorându-se:
-Eram în trecere și m-am oprit puțin să admir acest loc atât de atipic dar incredibil de frumos!
-Mă numesc Damian Apostol, arhitect. Și îi zâmbește parcă cu tot trupul. Deodată Maria se relaxează.
-Eu sunt Maria, Maria Celibidache!
-O, sunteți rudă cu marele dirijor de orchestră simfonică!
-A, nu, e doar o asemănare de nume. Atât. Mi-ar fi plăcut să-i fiu rudă. Iubesc muzica simfonică!
-Sunteți la cineva sau pur și simplu vă plimbați? întreabă Damian afabil.
Va urma !
ANA ILDIS

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL