Esenţa demersului în genere a operei ştiinţifice şi educaţionale a profesorului universitar Adrian Gorun e una de domeniul voinţei de originalitate. Contribuţiile domniei sale sunt fie de ordinul politicului fie de ordinul reconstructivului.
Ca om politic eu însumi, dar şi ca filosof, sunt poate cel mai în măsură să mă pronunţ, de pildă, deocamdată doar asupra unor „Contribuţii la unificarea ştiinţei politice actuale”. Şi numai ideea în sine, a ambiţioasei întreprinderi editoriale îmi îndreptăţeşte deja demersul comentatorial sub semn axiologic.
Îmi încep aşadar dificila „dizertaţie” ex abrupto prin a-mi declara convingerea că, în vremurile astea oarecum tulburi, ştiinţa politică are datoria imperativă de elucidare a politicului, puterii şi autorităţii, raporturilor stat-regim politic, partide politice – grupuri de interes, elite politice – mase, stabilitate economică – schimbare politică.
Redactate de pe aliniamente metadiscursive, „Sintezele” domnului Adrian Gorun îşi propun, ca şi Traian Brăileanu (autorul primei lucrări româneşti de teorie politică numită „Politica” – n.m., I.P.B.) să aibă în vedere delimitarea politologiei ca ştiinţă de-sine-stătătoare, ca o consecinţă naturală, la o adică, a spiritului inventiv –, a programului doctrinar dar şi, a unei exigente docimologii domeniale.
Aşa se face că Adrian Gorun pledează de la bun început pentru educaţie, o investiţie rentabilă pe termen lung şi de care depinde viitorul oricărei naţiuni. „Contextul naţional şi internaţional – citez dintr-un alt tom – revendică o educaţie sănătoasă, o educaţie întemeiată în valorile universale, care asigură formarea personalităţii individuale prin integrare socială şi transmitere culturală având finalităţi ce se circumscriu informativului şi formativului”. Acestora, domnul profesor Adrian Gorun le integrează educaţia politică.
Dacă Traian Brăileanu punea în centrul „Politicii” sale statul, în manieră similară procedează şi Adrian Gorun în „Contribuţii la unificarea ştiinţei actuale”. În lectura-mi comparată, remarc în dreptul lui Traian Brăileanu următoarele teorii moderne: teoria claselor, curentul pluralist, teoria elitelor, teoria managerială, teoria etatismului instituţional, pe baza cărora filosoful emite următoarea concluzie-definiţie: „Ştiinţa politică constată existenţa statelor şi analizează condiţiile în care această formă socială se naşte şi se menţine. Există însă profeţi sociali care cred că statul este o formă trecătoare şi imperfectă care stă în calea „progresului” omenirii”.
Care ar fi năzuinţa ştiinţei politice în accepţia futuristă a aceluiaşi Brăileanu? De a-şi îngrădi bine domeniul de cercetare. De a proceda asemenea ştiinţelor exacte. Adrian Gorun se aliniază acestor imperative făcând loc în întreprinderea sa metapolitică năzuinţei de găsire a adevărului şi totodată nădejdii sale că tinerii cititori mai ales, care se pregătesc pentru conducerea de mâine a statului vor găsi în tratatul său acele elemente pentru a se putea orienta mai siguri în problemele ce le va pune viaţa politică.
Iată de ce am utilizat citatul dintr-o altă carte „Contribuţii la reconstrucţia identităţii educaţiei naţionale” (tot nişte sinteze – n.m., I.P.B.); fiindcă ştiinţa politică azi are rolul, oarecum ingrat dar extraordinar, de a surprinde ceea ce trebuie să se întâmple, de a detecta un ideal social, de a pronunţa o atitudine reformistă, de a-şi exercita funcţiile: teoretic-explicativă, prospectivă, axiologică, normativă.
Dar ca orice politolog teoretician, Adrian Gorun subliniază aspectul că „politologia apare ca una din ştiinţele politice, ca ştiinţă de sinteză, înscriindu-se printre autorii ce consideră politologia drept teoria generală a politicului. Însă ce ţin să scot în evidenţă mai întâi? Bibliografia lucrării, impresionantă prin abordările punctuale, ceea ce denotă parcurgerea răbdătoare a ei. Prelevez, de exemplu, din plaja ei pe Gianfranco Pasquino, pe D. Easton, pe S.M. Lipset, pe R.A. Dahl, A. Kaplan, John Gray, Zygmunt Bauman, P. Manent, A. De Tocqueville, Michael Oakeshott, Robert Nisbet, Adrian Paul Iliescu, Edmund Burke, Andrei Marga ş.a.
Înotul în apele mereu învolburate ale politicii devine periculos – ne avertizează profesorul Adrian Gorun – fără apelul la istorie. Acest apel asigură identitate ştiinţei politice şi nu suportă abateri decât în cadrul unor derieri monstruoase în politicianism. Preocupările pentru ceea ce trebuie şi ceea ce se poate face, doar ele, sunt menite să menţină democraţia (atenţie!, în nici un caz tehnocraţia – n.m., I.P.B.). Adrian Gorun zăboveşte asupra acestei teme fundamentale, crezând ca şi Adrian Miroiu, în „coaliţiile de redistribuire” a puterii şi a dobândirii unei părţi mai mari din produsul social neuitând să avertizeze asupra, doamne fereşte, sclerozei instituţionale (precum cea specifică Indiei, Angliei, Africii de Sud în perioada apartheidului ş.a.m.d.). Cum vede lucrurile politologul de la U. „C.B.” Târgu-Jiu? Rezolvarea ar surveni simultan cu efortul de redefinire a ştiinţei politice prin raportare la filosofia politică. Această raportare se va traduce în procesualitatea găsirii celei mai bune forme de guvernare şi a celei mai bune / credibile / republici. Conectând teoria lui Gianfranco Pasquino (vezi „Curs de ştiinţă politică”, Institutul European, 2002), Adrian Gorun are în vedere şi aspectul că ştiinţa politică are posibilitatea unei intervenţii directe în procesele de democratizare şi mai ales de consolidare a societăţii democratice. Demosului i se garantează, de către clasa politică (emanaţie a lui obligatorial – n.m., I.P.B.), guvernarea care se potriveşte, în funcţie de natura sistemelor politice, a sistemelor de partide, a societăţii civile, a păturii intelectuale, a aşa-ziselor elite, care, dacă s-au văzut cocoţate în niscaiva poziţii dominatoare, încep să rânjească cu o cinică superioritate la cei de sub ei.
Înclinând să adere la cele trei axe ale ştiinţei politice (teoria democratică, analiza instituţională, politica comparată) Adrian Gorun – cu ironia subsidiar-subsecventă marşează pe necesitatea ca ştiinţa politică din fiecare ţară să se reexamineze şi să se redefinească în contact cu tradiţiile specifice ale filosofiei politice naţionale. E vorba mai precis de promovarea unor sisteme conceptuale concurente menite să acopere acel «heresthetics» (adică studiul strategiei deciziei cu obiectiv să gireze implementarea condiţiilor necesare pentru un echilibru al preferinţelor).
Dar – cum prin sinteză înţelegem un pachet ideatic / ideologic care vizează ansamblul, concilierea, reunirea prin depăşire şi conservare totodată – Adrian Gorun încearcă să argumenteze de pe acest palier şi din perspectiva acestui topos exarhatic / filosofia cunoaşterii / primatul sociologiei asupra filosofiei.
Optând şi pentru o istorie a ideilor, alocă pe bună dreptate un spaţiu confortabil libertăţii ca relaţie socială. „Libertatea omului nu trebuie căutată – citez – în presupusele raporturi ale lui cu divinitatea şi nici în raporturile solitare ale acestuia cu natura, ci numai în raporturile cu semenii, raporturi în care ea se regăseşte sau nu ca exerciţiu.” (Gorun, 2016, 39). Apoi fundamentelor gândirii politice moderne, dar tot preocupat de conceptul libertăţii, de data aceasta în legătură directă cu construcţia arhitecturii liberalismului. Mai mult, gândirea politică modernă este indispensabil traductibilă în guvernarea – s-avem grijă aşadar – în folosul câtor mai mulţi „cetăţeni”. „Sarcina guvernării (poate citeşte aceste consideraţii şi prim-ministrul Cioloş şi miniştrii lui de mucava – n.m., I.P.B.) este aceea de a promova cea mai mare fericire a celui mai mare număr, iar calea pentru înfăptuirea acestui deziderat o constituie democraţia reprezentativă prin care se responsabilizează fiecare individ prin votul pe care-l acordă reprezentanţilor care îi promovează interesele” (Gorun, 2016, 50). Subscriind entuziast acestei definiţii a guvernării, nu pot să nu mă autosesizez la pericolul ca ea să nu vatăme întregul organic al societăţii, fie fiind cauza unor revoluţii violente şi devastatoare, fie printr-un conservatorism speriat de schimbarea asiguratoare a evoluţiei şi a progresului. Căci nici una nici alta nu sunt de folos nimănui. Triada ideologică conservatorism – liberalism – socialism grupează „cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul ultimelor veacuri” (Michael Oakeshott, Raţionalismul în politică, 1995, p. 79), însă – crede Adrian Gorun – una e inovarea alta e reforma, una e prejudecata şi alta e raţiunea, una e axa istorică şi alta e axa instituţional-funcţională. „Astfel spus, – conchide A. G. – axa istorică a idelor exprimă tendinţele de unificare prin raportare la construcţia cadrului conceptual, în timp ce axa instituţional-funcţională exprimă exerciţiul cadrului conceptual, contururile reale ale acestuia”.
În cele din urmă care sunt alegerile lui Adrian Gorun? O raportare metateoretică dar şi practică la modelele consacrate, pentru a-şi implementa apoi propria contribuţie. O filozofie a organizării (a statului mai întâi) care să se justifice prin şi din guvernări democratice – mă rog, fie şi liberaliste, treacă de la mine –, dar, şi aici înclin să cad de acord cu domnia-sa, primează „ascensiunea dorinţelor pentru noi libertăţi şi noi grade de fericire în care satisfacţiile de ordin material şi spiritual sunt deopotrivă împlinite dar şi deopotrivă generatoare de aspiraţii noi. De altfel, Andrei Marga în „Filosofia unificării europene”, decelând esenţa Visului American, nu se poate abţine să nu ia subtil à rebours liberal democracy, însă numai cu scopul afişat că doar un asemenea tipar fuzionist / fuzionant încă / două principii guvernamentale par să poată deveni convergente. Dar hai să-l citez întâi pe Andrei Marga în ajutorul acestei ciudate imersiuni pe care mi-am conjugat-o la cele mai înalte temperaturi ale hermeneuticii politice aplicate. În consecinţă, întotdeauna puterea poporului şi înţelegerea democratică a justiţiei conform căreia guvernul (deci şi al „amărâtului” acesta de Ciolaş – n.m., I.P.B.) există pentru a promova nu interesele unei minorităţi selecte ci ale noastre ca naţiune au obligaţia morală să cadă la „compromisuri”. Ca bietul „sergent” al lui Vasile Alecsandri care, iată, ce gândeşte. „Ce lungă-mi parea calea acum la-ntors acasă! Aş vrea să zbor dar rana din pulpă nu mă lasă”. Bietul de el! Îl compătimesc sincer. Ar vrea să fie un Icar, dar sufletul lui corupt de război – fie el şi de independenţă (a unei Românii care în nefastele zile ale noastre şi-a pierdut suveranitatea, sub un preşedinte servil curţilor europene, cum, cândva, domnitorii Ţărilor româneşti curţilor imperiale (ba ruseşti, ba austriece, ba turceşti – n.m., I.P.B. – şi-a pierdut aripile. Să fie el un Ahile vulnerabilizat din pricina călcâiului ce-l mai ţine încă legat de condiţia umană, el fiind totuşi fiu născut din sămânţă de zeu? Să fie, totuşi, un Ulise care a decis că e mai bună tot Ithaca lui paradizică precum orice patrie nostalgizată intens, în momentele de crudă reverie? Să fie deci gestul sergentului român, rănit la Plevna, un compromis de ordin moral, de ordin pragmatic, adică utilitar? Între propria sa individualitate şi binele comun al colectivităţii al cărei fiu este? Să trădeze oare comportamentul său posteroic / transeroic o infinită încredere în sine? Eu cred că da şi că substanţialismul său energetic este emoţionant de pilduitor. Este măreţ.
Ion Popescu-Brădiceni, membru titular al Societăţii Române de Filosofie
