Pe Mirabela Rely Odette Curelar o ştiu de vreun deceniu. La Editura Academica Brâncuşi a tipărit carte după carte între anii 2010 – 2016. În 2010 nişte „Note de curs. Literatura comparată”, care-s mai mult de atât. Îmbracă haina mai nobilă a studiului comparativ. Îndrăzneşte a se aventura pe alte tărâmuri, schiţând, benefic, paradigme provocatoare. Pe Ion Creangă de pildă îl aşează lângă Jan Parandowski şi Charles Dickens, prin perspectiva romanului crizei adolescentine şi aurei copilăriei. Apoi pe I.L. Caragiale ca ilustru component într-o triadă tematică şi stilistică cu Massimo Bontempelly şi Dino Buzzati, plecând de la conceptul de realism magic (realfantasticul mitopoetic prin excelenţă) şi de la conceptul de imaginaţie echivalată cu o irupere a imposibilului în lumea reală, a straniului, a supranaturalului, etc.
Când se ocupă de romanul lui John Steinbeck, îi remarcă dramaticitatea expresivă într-o formulă aptă să combine cât mai avantajos pentru cititor prezentarea scenică şi elementele de descriere specifică naraţiunii expozitiv-exoterice.
Despre Peter Neagoe autoarea afirmă că prin spirit se integrează complet literaturii române, dar îi reconsideră opera alăturându-l unor Joseph Conrad, B. Fundoianu, Panait Istrati. Prozatorul, ardelean de origine, se face cunoscut în S.U.A. prin exotismul materialului epic şi ineditul experienţei umane comunicate, prin vioiciunea şi suculenţa limbajului şi prin surprinderea realităţii satului românesc, retrăită cu ochii minţii şi ai afectivităţii idilice. Abia când Peter Neagoe se exprimă în maniera lui Thomas Hardy, acţiunea compoziţională devine mai alertă şi antrenează mult râvnitele resorturi psihologice specifice romanului modern.
Amintesc, în trecere, că Mirabela Curelar dezbate motivul metamorfozei în basmele turco-tătare, utilizând cărţile unor G. Călinescu şi L. Şăineanu (Estetica basmului şi Basmele române – n.m.), apoi se referă la imaginea Greciei şi a Romei antice în poemul Memento mori al lui Mihai Eminescu ori se încumetă a reevalua pe Henry James ca teoretician al romanului modern ori pe Jean Boutière ca monograf de valoare europeană al lui Ion Creangă.
Când insistă pe valenţele moderne ale romanelor lui Marin Preda, cercetătoarea de la U.„C.B.” Târgu-Jiu îi reliefează dorinţa de succesor al unor Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, într-o scriitură disimulativă, cu accente pe alocuri aparent comice şi de o capacitate meditativă deosebită.
În 2011, Mirabela Curelar a scos la „Academica Brâncuşi” nişte „Studii de literatură română” având ca referenţi ştiinţifici pe doi dintre cei patru membri din comisia mea de susţinere a doctoratului în Cetatea Băniei: pe Ovidiu Ghidirmic şi pe George Sorescu, acesta din urmă chiar conducătorul ştiinţific al lucrării mele de doctorat. În aceste studii, universitara târgujiană întreprinde o recunoaştere a unui teritoriu mai mereu bătut de înaintaşi populat cu nume legendare deja precum: Dosoftei, Costin, Ureche, Cantemir, Văcăreştii, Conachi, Golescu, Budai-Deleanu. Dar şi o „călătorie” de revizuire a unor curente literare precum umanismul, iluminismul, romantismul, realismul critic. Cartea se vrea un util compendiu pentru uz didactic, dar cu surplusuri axiologico-fenomenologice.
Şi tot în 2011 oferă studenţilor alte „Studii de literatură română modernă”, unde alocă spaţiu, egal oarecum, spiritului critic românesc, deschiderii geniului eminescian spre adevăr, ştiinţă, gândire, fiinţă; arheului românesc în proza lui Eminescu, poporanismului, tradiţionalismului şi modernismului, liricii argheziene, mitului arhaic ca mit cultural în viziunea lui Blaga, poeţilor interbelici Ion Barbu şi George Bacovia, simbolismului românesc, criticii, istoriei literare interbelice şi eseisticii în interbelic, zăbovind cu aplicaţie şi orizont hermeneutic asupra câtorva personalităţi ale epocii: E. Lovinescu, P. Constantinescu, V. Streinu, M. Ralea, G. Călinescu.
Cercetătoarea „Cercului de la Târgu-Jiu” îşi extinde preocupările şi înspre postbelic unde izbuteşte adevărate portrete meta-critice. Astfel Al. Piru are o critică „negativă” prin excelenţă, serioasă, fără umor. Stilul său este uscat şi detaşat, dar obiectiv în esenţă. Constantin Noica ne oferă interpretări filosofice de o profundă revelaţie spirituală a faptelor de cultură românească. Cu Constantin Ciopraga actul critic devine structural. Succesiunea generaţiilor este văzută ca un efort de sinteză, o aspiraţie a rotundului.
Reflectează apoi asupra romanului românesc din interbelic. Secţiunea, lărgită, reelaborată sub semnul caracterului teoretic, s-ar putea transforma într-o nouă viziune asupra creaticii pe de o parte şi analiticii pe de alta, asupra întemeierii romanului autohton până la ficţiunea poetică, istorică, mitică, fantastică, livrescă ori până la autenticitatea şi temporalitatea reală a lui Camil Petrescu.
Mirabela Curelar a mai realizat şi un „Dicţionar filologic român”, în 2013, cu vădită înclinaţie spre orientalizarea unei metalingvistici interdomeniale şi salutar transdisciplinare. Cele mai valoroase cărţi ale sale sunt însă „Evadarea în ficţiune” (2013) şi „Opera lui Caragiale: o poetică a contrastelor. Reevaluarea prozatorului” (2009, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 211 p.). Acestora le voi acorda interesul cuvenit în viitoarea mea întreprindere editorială: „Modelul generator de valori”.
Ion Popescu-Brădiceni
