I. Ţesături de sărbătoare
Mi-au trimis pe adresa Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni” cărţi de poezie Ion Horea, Minerva Chira, Dumitru Tâlvescu, Nicolae Coande, Lazăr Popescu, Silviu Doinaş Popescu, Aurel Rău, Constantin Cubleşan, Vasile Ponea, Ofelia Martin Popescu, Viorel Surdoiu.
Impresionantă avalanşă, trebuie să recunosc! La post şi prompt ca mai întotdeauna, am să comentez astăzi doar două dintre ele, de altfel toate douăsprezece reprezentând adevărate momente culturale şi editoriale.
Ion Horea, laureat al A.N.P. „S.L.B.” în 1998, la un an după mine, eu fiind, normal, „deschizătorul de companie”, mi-a expediat realmente o carte-bijuterie, de o grafică de excepţie, scoasă de Eugeniu Nistor, la editura Ardealul din Târgu-Mureş, lector de carte fiind fiica poetului, Irina Horea. Imaginile de pe coperţile 1 şi 4 sunt reproduceri ale unor vitralii din Palatul Culturii din acelaşi municipiu transilvan. Aflu întâi că marele meu prieten Ion Horea are, până azi, tipărite 35 de titluri. Apoi cu mândrie citesc autograful: „Năzdrăvanului poet şi cărturar Ion Popescu-Brădiceni, cu absolută frăţietate”. Ah, cu sclipitoarea-i minte, maestrul meu, încă de pe vremea când mă publica (e vorba de vreo 40 de poezii – n.m.) în România literară, mi-a surprins „stilul” în trei cuvinte.
În „Vitraliu”, Ion Horea este, în sfârşit, un poet transhimeneutic/ transhimonologic. Teoria îmi aparţine şi am plasat-o în context naţional încă de acum patru ani. Ea îşi vede azi ilustrată validitatea ştiinţifică graţie, iată, unui poet român capabil să se reinventeze carte de carte, una anterioară numindu-se „Gravuri”. Astfel „Vitraliu” conţine şi capodopere de arhitextualitate, tipic transmodernistă, precum „Scriam cândva…” (p.15) ori „O carte, încă una…” (p.18) care (despre cel de-al doilea poem afirm – n.m.) este un sonet excelent şi oarecum vibrotextual.
Cartea pare mai degrabă o „ţesătură” inextricabilă de reflecţii asupra vieţii, sorţii omului muritor mai ales când, ce surpriză, poetul „uzează” şi de rondel („Când nu mai ai de spus nimic”, p.23, „Hălăduiai prin Bucureşti”, p.24). Nostalgic, Ion Horea se lasă furat de valorile tradiţionale ale satului transilvan, care pare plasat de-a dreptul în plai şi în rai: „Prin tine suie toamne aurii, /Hotarul răbduriu sub îmblăcie-i./ E-un cântec nesfârşit în tot ce scrii,/ O bucurie-a clipei şi veciei”. Ca şi Nicolae Labiş, ai priceput, poete, ce este marea poezie: cântec pur: ut musica poesis. Dar şi peisaj pur: ut pictura poesis. Astfel rămâi ce-ai fost dintru început: un clasic încă creativ al literaturii române contemporane.
Prin eleganţa bibliofilă a cărţii, stă alături „Vitraliului” lui Ion Horea, Adrian Frăţilă cu „Dodikai” (editura Măiastra, 2016).
Titlul ni-l explică, binevoitor, poetul însuşi, unul iniţiatic ritualizând pe corzile modernismului înalt şi întârziat. E opţiunea fermă a poetului şi el tot unul pictural-muzical: „În practica „dodikai” – oficiată la temple din Atica – oracolele erau desluşite în foşnetul frunzelor şi murmurul apelor. Iniţiaţii pătrundeau astfel în dimensiunea ascunsă a lucrurilor. Se spune că „dodikai” ascunde originea cuvântului dodii”.
Deci – concluzionez Kairotic: Poetul vorbeşte, se exprimă şi comunică în dodii. Adică el citeşte cartea naturii, îi desluşeşte semnele, deci e un semiotician de un pragmatism desăvârşit. Astfel, Adrian Frăţilă desţeleneşte-n Atica misterii, aude şi vede ca nimeni altul „basmul cu fata de-mpărat” şi-l transcrie cu o infidelitate programatică. Asta fiindcă Adrian Frăţilă îşi are propriul său program estetic, unul bazat pe „bătuta ţesătură” în care „cuvintele stigmatul muţeniei îndură”. „Dodona” revendicată de poet e un ţinut al prozodiei, replicată cu note de certă originalitate care fac din Adrian Frăţilă unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai columnismului, adică ai Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu.
