Ce tristă-ai fost Sfântă Marie!

Mă iartă, Stăpână a noastră, a tuturor, prin alegerea divină că mă folosesc de numele tău! Dar nu o fac spre a puncta expresia chipului tău din icoane, pe care oricum l-am văzut permanent model de pocăinţă, ci spre a-mi exprima sentimentele după data de 15 august, pe care o aşteptam şi o traversam cu bucuria pe care ţi-o dă încărcătura unui eveniment aparte. Este ziua praznicului bisericii satului nostru care în timp a devenit sărbătoarea satului. Vin rudele, ne bucurăm unii de alţii, împărtăşim realizări sau vise, păreri…
Dar în acest an a fost atât de greu pentru sufletul meu ciuntit, că nu prea pot pune în tiparul cuvintelor tumultul interior.
Am direticat gospodăria, am gătit ca de obicei, am chemat şi câteva rude sperând să redau câte ceva din ce a fost cândva pe bătătură. Dar a fost în zadar. Totul a rămas sterp şi sec precum un teren pustiu! Peste tot e un gol care îmi este alături, un pustiu care mă însoţeşte ameninţător ca un jar dintr-un incendiu nimicitor căruia stingătorii îi vin greu de hac, pentru că se reactivează iar şi iar.
Am rămas singură. Adică fără sufletul pereche cu care am hotărât să pornesc pe drumul vieţii în mijlocul lui iunie 1980. Atunci am crezut că este pentru tot restul vieţii sau cel puţin că pentru cea mai mare parte a anilor ce vor urma. Şi am fost o familie treizeci şi şase de ani. Dar acum mi se pare extrem de puţin! Am fost doi, însă eu am perceput mereu insuficienţa momentelor de a fi fost aproape de partenerul de viaţă pentru că viaţa trebuia trăită şi cu efortul agoniselilor câte se făceau necesare pe măsură ce timpul trecea.
Ştiu însă că Dumnezeu mi-a potrivit să pot iubi cei mai frumoşi şi mai cameleonici ochi albaştri pe care i-am întâlnit. Atunci, când m-am îndrăgostit de peruzeaua din ei, erau comparabili cu seninul boltei cereşti de după nopţile zbuciumate de furtuni. Când era trist se întunecau, iar când era preocupat, erau de un albastru al depărtărilor. La boală pierdeau aproape din culoare. Bucuriile pe care i le aduceau copiii lui, îi confereau nuanţe care nu aveau nevoie de cuvinte ca să exprime bucuria. Şi doamne, ce mult i-am mai iubit! Când i-am văzut închişi de finalul firului vieţii am simţit cum mi s-a prăbuşit o parte înaltă din lumea mea!
Am strâns împreună toată gama trăirilor pe care le oferă o căsnicie.
Am pornit la drum singuri, fără consimţământul parental şi fără ajutor. De aceea, tot ce este azi al familiei este amprenta lui.
Credeam că acum ne-a mai rămas tihna de a ne fi alături unul altuia şi de a ne bucura de ceea ce ne dăruise viaţa: doi copii minunaţi. Şi dacă n-a fost să fie aşa, nu înţeleg de ce.
Totul s-a schimbat pe 6 mai când a plecat spre lumea fără dor fără să pot măcar să-mi adun trăirile şi să realizez că nu se va mai întoarce niciodată.
Viaţa a fost aşa că mereu era plecat, dar ştiam că undeva pe o anumită dată din calendar se întorcea. Îl aşteptam şi-i percepeam silueta dintr-o mulţime imensă de oameni. Era aparte. Avea ceva din tăria stâncii, ceva din semeţia bradului de pe stâncă şi încă ceva din un trunchi de stejar singuratic. Totul colorat de albastrul privirii.Era unic. Un bărbat bine a cărui vecinătate conferea încredere şi siguranţă. S-a dus şi nu mai este. Unde, Doamne! O fi drept ca atâta investiţie de culoare şi bărbăţie să putrezească! Unde o fi ? Cunosc o mulţime de răspunsuri din cărţile sfinte. Dar acum nu-mi sunt suficiente!
Mi-e dor nesfârşit de albastrul privirii! Mi-e dor de criticile lui aspre! Mi-e dor de sfaturile lui dure, dar adevărate! Mi-e dor de tot ce era venit de la el! De bucuria cu care descoperea ghioceiii din grădină încă de la primul fir, de jocul lui cu Florel(câinele) care priveşte cu atenţie de câte ori vede Volkswagenul, căutându-l în cabină şi nu pricepe parcă, de ce nu mai coboară niciodată de acolo. Mă îndurerează cum Pif (pisicul) sare în pat, caută şi coboară, parcă spunând: „Nu este!” Mi-e dor de expresia din unele zile cu ploaie urmată de uluitorul senin de după, când spunea: ,,Dacă muream când ploua, acum mi-ar fi părut rău!” Căci ce bine ştia să ticluiască răspunsuri! Ce bine ştia să pună adevăr în exprimare! Ce bine îşi avea permanent cuvintele în tolba dialogului! Ce greutate putea să pună în diverse sintagme! Ce diplomat era când îşi dorea! Ce bagaj impresionant de cuvinte cu încărcătură putea să aibă cu el permanent! Ce bine stăpânea cuvântul spus sau scris! Am sperat că îl voi determina odată să scrie. Ar fi făcut-o impresionant. Mi-e dor de fredonatul vreunui cântec (avea o bună ureche muzicală, dar nu-şi exersase niciodată vocea). Şi când se surprindea auzit, spunea mucalit:,, Vibrato… data viitoare!) Mi-e dor de optimismul lui uriaş şi molipsitor! Mereu era dirijat spre mai bine. Şi cel mai adesea s-a adeverit. Numai despre el nu a ştiut să ne pună în gardă cu ceea ce avea să se întâmple. Această manifestare optimistă ne-a stat alături în momentele grele: când ne-au dat foc la apartament a spus plângând că dacă Dumnezeu nu s-a gândit la el că făcuse totul doar cu palmele sale, atunci are mângâierea exemplelor celor care au pierdut corporaţii, averi imense şi au mers mai departe; când erau copiii bolnavi el adăuga că trebuie să se finalizeze bine că în neamul nostru nu au fost asemenea nenorociri, când nu mai aveam de unde cumpăra de niciunele el spunea că trebuie să se schimbe ceva etc. Cu aceeaşi încredere îşi descânta copiii deocheaţi şi totdeauna avea leac. Se va potoli acest dor? Se va estompa? Cum va fi atunci, dacă va fi, căci acum întorc de multe ori capul la impresia că-mi este alături? Sau vin hotărâtă să-i spun câte ceva, să ne consultăm, sau gătesc şi pun sare foarte puţină, ca să nu-i fie rău. Ce mult e de când nu-mi mai este alături! Uneori mi se pare că a fost doar un exerciţiu existenţial îndepărtat şi că nici nu a fost, căci cum să fie aievea, iar acum să nu mai fie cu mine!
Durerea că a fost, că nu mai este, că nu se va mai întoarce pare o gheară urâtă ce sfâşie speranţa şi găureşte sufletul golindu-i vlaga până la extenuare cu adevărul crud al firii că a plecat pe cărarea care nu are şi întoarcere.
Doamne, ce turnură ai lăsat omenirii să parcurgă (Doamne cât greu ai lăsat sufletului să simtă!
Aici, în bătătura casei toate îl aşteaptă. Totul îl cheamă, nu doar eu. Îşi propusese să facă multe. Toate s-au ciuntit. Şi retezate cum sunt, parcă strigă cu mine după ce au pierdut.
Am văzut mulţi oameni cu drag de vatra natală, dar o persoană să vină cu atâta drag în locul în care s-a născut, care să aştepte atât de fericit întoarcerea în curtea casei nu am cunoscut. După o lungă absenţă din sat, cu fiecare zori se aşeza în pridvor, lua benoclul şi privea spre munţi, nesătul, neobosit şi la fel de puternic fascinat exclamând cu fiecare ocazie: „Am văzut multe locuri feerice, dar atât de frumoase ca satul nostru nu este nici un loc de pe pământ!” Punea în fiecare colţ al jocurilor copilăriei poezie când îl prezenta, punea haz fără măsură în toate păţaniile triste şi frustrante ale copilăriei pe care a parcurs-o lângă un bunic cu chip de înger şi o mamă muceniţă. Icoanele chipurilor lor i-au transmis căldură, echilibru, dragul de oameni şi locuri, dar mai ales i-au lăsat amprenta strădaniei de a termina lucrul început şi de a lua un altul de la cap ca şi când fiecare ar fi fost cel mai important din lume. Acest sentiment copleşitor al lui pentru cuibul părintesc mi-a dat mie falsa speranţă că nu va putea pleca dintre noi curând orice ar fi.
În nopţile luminoase nu se sătura să stea afară şi zicea:,, O asemenea beţie de lumină nu pot vedea decât cei care-s copleşiţi de pustiul nopţii polare!” Cu discul soarelui se certa vara ridicându-şi privirea rugătoare: ,,Doamne, iar ai lăsat copiii să bage lemne în cuptor! Mare bâlbără au făcut şi prea mult jar!” Când puhoaiele sporeau valurile Şuşiţei spunea: „E tare grăbită, se zbuciumă în salturi dar e frumoasă şi dacă s-a tulburat!” Despre Balta Verde spunea că e sub directa îndrumare a Zânei Apelor şi de aceea nu seacă vara, iar iarna are apa mai caldă. Despre Piatra Ursului spunea că este acolo de când prin aceste locuri stăpân a fost un urs uriaş care putea să o ţină în braţe. Ştia să învie în poveşti eroii basmelor sau pe cei din istorie. Povestea captivant. Iubea fără condiţie şi puternic oameni, locuri şi animalele pământului. Muntele, marea, astrele, forţa divină îl fascinau şi ştia să exprime trăirile lui în cuvinte extrem de potrivite. Era un curcubeu al trăirilor. Mai avea multe de arătat, de spus.
A plecat luând cu el farmecul locului şi al lucrurilor, culoarea şi stâlpul meu. S-a dus acolo unde nu pătrunde decât visul uneori, dirijat de nu ştiu care forţe şi despre care nu ştim întotdeauna să-i tălmăcim mesajul. Mi-e greu să-l percep fără dor, căci ştiu ce dimensiuni sufleteşti îi încăpeau în piept. Nu pot interpreta comportamentul acelei lumi spre care plecăm toţi la un moment dat şi nimeni nu s-a mai întors să ne spună câte ceva de acolo!
Dă-mi, Doamne, putere să merg mai departe fără el, aşa cum nu mi-aş fi dorit niciodată! Dă-mi, Doamne, tărie să-i pot duce copleşitorul dor! Dă-mi, Doamne, înţelepciune să-i port rânduiala cum trebuie! Dar, Te rog, nu-mi da uitarea, ci mi-l lasă cu mine ca acuma, pentru că eu cu el am dorit să merg pe cărarea vieţii şi ştiu că fără el va fi întuneric! Căci nu mai este fizic, dar îmi rămâne alături spiritual.Dă-mi, Doamne, din înţelepciunea Măriei care a ştiut să spună „Fie-mi mie după voia Ta!” Chiar dacă în acest an pentru mine praznicul Sfintei Marii a fost foarte trist!
Popescu Mariţa