Cultura

Colectivizarea pe Valea Gilortului între 1949-1962, între memorie și uitare

18 octombrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  246 vizualizari
gilort

Îmi vine greu să gândesc în trecut.
Ceea ce doresc să evoc este un segment istoric trăit doar de o persoană. Evenimentele sunt scrise, dar dacă sunt citite, din fiecare rând se regăsește nația întreagă.
Toată înșiruirea o descriu prin ochii unui copil care lua această istorie zbuciumată ca pe ceva normal, pentru că nu avea un reper de comparație cotidian. Nu am dreptul să-i judec; aceasta o face doar Dumnezeu.
În istoria neamului, indiferent la ce perioadă ne referim, există un fenomen ca un fir roșu care ne caracterizează: TRĂDAREA.
Acest fenomen îl găsim și îl regăsim de la Decebal, Mihai Viteazul, Regele Mihai, colectivizarea agriculturii, regimul totalitarist comunist și chiar în zilele acestea trădarea a însuși poporului român.
Dacă dorim o referire la perioada istorică a anilor 1955-1989, cu evenimente, trăiri și rupturi ale țăranului român, în general, și ale țăranului gorjan, în special, putem memora câteva din evenimentele petrecute și putem exprima puncte de vedere personale.
Mă întreb azi: cum se face că, în perioada interbelică, România era pe locul III în lume la producția de grâu, iar prețul european pentru tranzacții se atbilea la Tulcea? La porumb eram pe locul 11.
Cum se poate compara această situație cu cea din zilele noastre?
Deși nu era vansat mecanizată, agricultura, ca ocupație de bază a țăranului român, a avut două pârghii care au dus-o spre laudă atunci: bucuria muncii și puternica celulă țărănească-familia (copii, părinți, bunici).
Condițiile sociale în care trăiau țăranii nu le permiteau să se afirme individual. Ei erau mulți, dar harnici.
Evenimentele timpului i-au folosit ca și ”carne de tun” în războaiele provocate de cancelarii străine.
Fiecare revenire la vatră ei au considerat-o un nou început, cu noi speranțe, îndreptățite, de trai mai bun. Își gândeau și își cereau drepturile și cei care fuseseră pe front și cei care duseseră greul de acasă.
Așa se face că mai marii țării, cunoscând psihologia colectivă și crizele economice create de capitalism au gândit o alternativă nouă sub o lozincă veche, masonă: ”libertate, egalitate, fraternitate”.
Această nouă alternativă au numit-o ”socialism” și odată însămânțată a rodit, nu în țările dezvoltate economic, ci firesc, în țările cu oamenii mulți, necăjiți și dezorientați din cauza răspunsurilor pe care nu le mai primeau.
La implementarea noului regim și-au recrutat oameni din rândul săracilor, tinerilor, iar cei înstăriți au fost înlăturați.
Peste tot în țară, dar și pe Valea Gilortului activiștii de partid din rândul tinerilor dornici de afirmare erau îndoctrinați cu convingerea că sunt deschizătorii de drum ai celei mai avansate societății umane, că ei erau calea înlăturării suferințelor poporului.
Numai că ei le-au înlocuit pe unele cu altele, de altfel.
Și în comuna Albeni au fost trimiși activiști de la raion. Din zona Bărbătești a venit tov. Călugărița. El și familia sa au fost găzduiți într-o cameră din casa maioresei Popescu.
Tatăl meu, Catrina Gh. Ion, era în acea perioadă secretarul Sfatului Popular Albeni. Era în preajma vârstei de 30 de ani și era devotat partidului. Noi locuiam la două case distanță de casa maioresei și tata mă lua mereu la tov. Călugărița, în camera unde acesta locuia și unde mai veneau la alți activiști la discuții. Pospai Titu, Greere Constantin, Ciorei Alexandru sunt nume pe care mi le amintesc. Stăteau de vorbă ore în șir.
Acești oameni au avut ”ingrata” ”misiune istorică” de a impune indicațiile de colectivizare a agriculturii venite de ”sus” și credeți-mă, ei au fost convinși până în cel din urmă ceas că ceea ce au făcut a fost făcut spre un bine pe care și l-au dorit sincer.
Acest moment istoric a avut ca urmare tragedia ruperii legăturilor de unitate a familiilor, între ele și în interiorul lor.
Tatăl meu a fost printre primii care au cedat din gospodărie pământul, uneltele, utilajele și animale.
Socrul lui, bunicul meu, care luptase pe front, nu înțelegea ce se întâmplă, în loc să fie răsplătit pentru jertfa de pe front i se luau bunurile agonisite, care-i asigurau traiul familiei. S-a îmbolnăvit și la scurt timp a murit, fără să înțeleagă această rostogolire a istorie.
Aici consider că s-a produs ruptura celulei de bază, familie, care asigura prosperitatea agriculturii. Din această ruptură s-a declanșat exodul țăranilor spre oraș, cei rămași să se ocupe de agricultură s-au supus altor relații, iar noțiunea de muncă a căpătat alt sens.
Datorăm acelei perioade ”conceptul” de profit la muncă, furtul în timpul lucrului. Nici o slujbă nu e bună dacă nu duci acasă ceva și și dacă nu profiți personal în afara contractului plătit. Munca s-a degradat.
Visele țăranului au fost denaturate. După ce au crezut că egalitatea chiar este posibilă și au văzut ceea ce s-a obținut de fapt a fost foarte ușor să se destrameceea ce construiseră pentru că, de fapt-în mod intenționat în construcția lor fusese eliminat chiar constructorul nu-l mai aveau pe Dumnezeu cu ei.
După decembrie 1989 se încearcă în zadar să se reconstruiască celula de bază-familia țărănească. Legile sunt strâmbe. Orașele nu mai oferă locuri de muncă.
Țăranul român trebuie să trăiască. El pleacă acum în exodul din afara țării. Unii vor rămâne acolo. Alții însă se vor întoarce cu agoniseala și-și vor întemeia aici gospodării noi. Dacă vor face asta, dacă se vor smulge din condiția de alugă la străini și își vor lua soarta în mână alături de cei care au mai rămas, națiunea noastră mai are o șansă.
Ca încheiere doresc să menționez cuvintele unui judecător în cazul procesului de la Nürnberg: ”Nu sunt numai conducătorii de vină, ci toți cei care au aplaudat”.
Catrina Alexandru

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL