Viaţa ca atare te obligă să ţii cont de ea şi de epocă, una evident postmodernă în tranziţie spre cea transmodernă. Într-o lume a vorbirii trebuie să se conformeze vitalităţii, redevenind formă de comunicare. Această redescoperire a comunicării a tras după sine şi schimbarea regimului poetizant al realului. Apar diverse cărţi de versuri şi un critic cu prejudecăţi critice ancorate încă în estetic şi formativ, în poeticul de tip modernist, în filosofia lui, ar putea respinge demersul în cauză. Eu nu cad pe acest teren minat, ci mă repliez şi îmi reconfigurez criteriile.
În definitiv poezia e o cale de a-ţi defula psihicul şi depozitele subconştientului, e o încercare a concilierii autocathartică, de regăsire a concilierii cu Lumea: o lume din ce în ce mai în criză, căci, vai, ruptura între el şi natură, prin procesul pervers numit ştiinţă şi cultură, acuză absurdul şi neverosimilul.
Evadat din… ficţiune, Constantin C. Şişiroi se zbate, ca sine / eu / supraeu între „iubire şi umbre”, făcându-ne „confidenţe din labirintul vieţii”.
„Omul există pentru a cunoaşte, pentru a voi, pentru a iubi”, e de părere, într-o maximă proprie, Constantin C. Şişiroi. În postură de poet al realităţii imediate şi trăite, când intră în tunelul timpului, are revelaţia că „suntem, în viaţă, în tunelul timpului, ca nişte păpuşi, încât sufletul este, în general, condamnat răului”. Deşi dorim ca şi Eminescu un „vis al vieţii” ne aflăm de fapt „într-un veritabil calvar”. De-i un munte „străpuns de multe canale… nu mai poţi să-i ridici osanale”. (Tunelul timpului).
Recunoaşte, onest, că „este destul de greu să scrii cu sens o carte ce are în ea ceva palpabil”. Şi asta pentru că „o carte începe să fie”, să aibă fiinţă, adică să adopte stadiul de operă vie, în aşa fel încât „omul simplu… cu respect în sine apreciază cartea bună, cuvintele din ea fiind ca un izvor” (Împlinire sufletească).
„Cuvântul – ca atare – poate fi iubire” şi „are căutare când mângâie mai des”. „cuvântul poate duce, / când e tăios şi rece, / la fapte chiar feroce / dar vindecând un cuget / ce mai departe trece. // Cuvântul poate aduce / un adevăr ascuns / iar binele-l traduce / în sufletul pătruns.” În concluzie „cuvântul iubire e /…/ ca soarele cel falnic / ce e mereu slăvit” (Cuvântul poate fi iubire). Dar Constantin C. Şişiroi demonstrează că are ştiinţa metaforei / metonimiei / comparaţiei / parabolei / alegoriei / intertextualităţii / po(i)eticităţii. Şi, totuşi, asta e bine. Ca şi Lucian Blaga şi Ion Barbu recuperează conceptul de mister: „Ca o cochilie ce adăposteşte misteriosul melc, inima ţine /… adăugite-n viaţă şi-nvăluite-n cerc / concentric, spiralat, tot ce e rău şi bine” (Mister). eul poetic însuşi împrumută imaginea unui „boboc de floare roşie” sau a unui foc ce arde exact ca-n „Psihanaliza focului” a lui Gaston Bachelard.
„Dar a iubi cu-adevărat / nu-i o poveste de uitat”, căci ea desigur oferă, (a)vizată, o altă faţă, demnă – cum altfel? – de invidiat chiar într-o democraţie autentică în care şi „libertatea fără drepturi / e o poveste dură” dacă nu e „înţeleasă în sens adevărat”(Democraţie autentică). „Realitatea vieţii se vede doar la rece” – se exprimă ferm poetul ontologic şi „numai unii dintre noi o văd… când naşte monştrii ca-n poveste…”. Un duş rece e oricând binevenit ca să separe ce-i pur de ce-i monstruos” (Trezire din somnul raţiunii). Nostalgizând – şi dorind a-l recupera – „cuvântul cel pierdut” poetul – în viaţa profesională doctor în medicină şi autor de tratate şi dicţionare academice – caută a ne convinge că „iubirea într-adevăr este o artă a tuturor ce vor să intre într-o castă… Acest cuvânt este măreţ / dacă-l gândeşti cu-adevărat / căci el te face îndrăzneţ”. Dar „cuvântul cel pierdut îl regăsim în Eu-l” nostru drept cuvânt gândit, care eliberat de Eros „zeul ce ne eliberează de porniri sălbatice” fie la marginea mării „din miezul verii”, fie ca „sarea din bucate” la o răscruce a vieţii cade în text motivat. Astfel că a nu-şi vedea iubita fie şi o singură zi ar fi de-a dreptul apocaliptic: „ca şi cum soarele ar cădea” şi el asemenea cuvântului în grea tăcere.
Om frumos şi la suflet şi la cuget, Constantin C.Şişiroi se bizuie în demersul său liric pe „cuvinte rafinate” pe care să le fructifice fără zăbavă, ferindu-se în cea mai „dulce” sincronicitate versus mit, ca «unus mundus» de „vorbe multe, goale”. O „secetă la început de mileniu” sună iarăşi apocaliptic (vezi în acest sens şi Lazăr Popescu: Cărţile destrămării. Introducere în apocalipsele literare. Volumul I: Aezii şi absurzii”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2014). Prin urmare acest „semn de sus din ceruri” că l-am părăsit pe Cristos cel „asemuit cu zeii”. Consecinţa e firească: poetantul îşi doreşte brusc să nu mai vadă realul, să cheme cu suflet obosit cobzarul care cu vraja melodiei sale să-i alinte „tot amarul şi toată jalea”.
Uneori poetul-medic ne înspăimântă prin dezgolita-i sinceritate ce ne induce şi ne indică şi nouă teroarea robotismului cotidian, a trăirii după barem, a mergerii pe întuneric. Atunci survine soluţia cea mai firească şi emoţionantă: „Ca o făclie este inima mea”. Şi atunci vede iarăşi: „Să vezi că trece timpul zi cu zi / ca şi nisipul dintr-o veşnică clepsidră”. Dar „luciul din oglindă” lasă şi ceva vizibil: un suflu diafan, încât entuziasmat poetul declamă: „Este inteligent să vezi realul / dar tu pe această lume nu mai eşti, / dar a rămas în urma ta totalul / ce l-ai făcut iubind, muncind, gândind”. Să fie unitotalitatea lui Luigi Pareyson? Eu cred că da (vezi Luigi Pareyson: Estetica. Teoria formativităţii; traducere şi prefaţă de Marian Papahagi; Ed. Univers, Bucureşti, 1977). Astfel realitatea poate fi acupuncturată cu visuri, dar şi cu plantarea de ţepuşe pentru cei răi, cei hoţi, cei netoţi, pentru strigoi, pentru cei din noroi ş.a. Intelectual rasat, Constantin C. Şişiroi e un camusian, dar şi un romantic întârziat printre… postmoderni. Norocul său c-a prins noul model transmodernist, la mustaţă. Aşa se face că eseul meu îi recuperează profilul creator „tot stând smerit în soarele arid, / ce stă în mână cu o bere-n vid” (Pe plaja mării negre). Cu un asemenea vers surrealist, să tot fii poet la Curtea cea Mare a Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, dar şi cu altele: „Minciuna stă cu noi la masă / şi soarbe tacticoasă / dintr-un frumos potir” (Minciuna are rang regal); „De vremuri subţiat / învaţă deci a spune / fără a pierde clipa / pe care scrie EU” (Povaţă); „Noaptea târziu în taină / te simt pe braţul meu / suflare ca de sfânt” (Visuri şi speranţă).
Un poem minimalist „Chilia” suspendă abstractul gramatical prin profunzimea unei psihologii transversale aplicate cu sublimul de rigoare: „O văd pe ea, măicuţa / Într-un prea simplu pat, / cu-o noptieră şi-o icoană. / Iar razele pătrund razant / prin mica ferestruică / dar luminând puternic / ca-ntr-un măreţ palat”. Întocmai altui eminent poet gorjean, Gheorghe Mecu, Constantin Şişiroi nu ezită să se predea primei porniri – pulsiuni ori să rimeze ca Tudor Arghezi, adaptând verbul la… rimă: „Cu sufletul greu/ fericire vreu” (Mângâiere). Sau să ne trimită in illo tempore: „Ziua de ieri a fost un extaz/ pentru sufletul meu rătăcit”. Ca un mic, dar categoric erou, luptător cu lumea din preajmă, ensul nu-şi ajură „credinţa”: „Noi toţi luptăm, nu ne predăm/ Aşa cum vor unii din jur,/ cu inima noi posedăm/ şi-un viitor mai bun, mai pur.” Căci are certitudinea că mereu se poate descoperi „o cale de ieşire din labirintul vieţii” dublată de posibilitatea „să apară/ Ideea” ca un vultur „ce-mi luminează Calea spunându-mi că sunt Eu” (Eul).
Depistând mitul/ motivul/ tema Eului, realizez că, totuşi, încercările lui Constantin C. Şişiroi sunt ancorate într-o modernitate transgresată prin trăirism ca în noologia lui Ilie Bădescu. Antropomorforizarea vulturului descinde din capodopera argheziană „Aleluia!”, dar nu-i bai: „ca un gladiator în mijloc de arenă”, poetul-medic are nostalgia unei văi paradisiace irosite (Irosire). Apoi se înclină în faţa Înţelepciunii „care – (ce miracol – ! – n.m.,I.P.B.) mai dăinuie şi printre noi”, în faţa încrederii „ce mulţi o au în ei şi pot de a fi demni” în faţa experienţei, afişându-şi, iată, cu dezinvoltură o triadică moralitate postkantiană. O să închei, totuşi, căci spaţiul rezervat e pe sfârşite – cu o selecţie antologică din acest splendid volum de poezie transontologică: „Iubire şi umbre”.
Ion Popescu-Brădiceni
Oglinda sufletului
Ochii blânzi, strălucitori şi limpezi precum şi apa clară, ca din stâncă, a sufletului oglindă sunt. Şi o imagine reală de cinstire-n rugă.
Post Scriptum
Marii magnaţi sau marile vedete de o zi sau chiar mai mult sclipesc odată şi odată, dar fără a rodi dând tot ce pot ele, pe muchie de cuţit.
Deruta vieţii
Sunt derutat în fiecare clipă ca şarpele ce-a coborât în râpă şi să înghită broaşte fără sunet. Îmi stăpânesc nervii ce-mi ies prin pielea ca de broască, uscându-mi pielea ca pe metereze.
Nostalgie de toamnă
Cade din cer tot apă, cad frunzele, oamenii se tot duc, negura se adânceşte în sufletul cel pur al meu. E vremea ca o nebuloasă-n lume, cad oamenii ucişi ca frunzele de toamnă oprindu-te să mai gândeşti frumos. Iar sufletu-mi însuşi e ca un fruct căzut pe jos.
Să n-ai încredere absolută în nimeni
„Să n-ai încredere absolută în nimeni”; aşa m-au învăţat părinţii mei, copil fiind şi neştiind a-mi aminti cuvinte mari, frumoase despre zei.
„Să n-ai încredere absolută în nimeni” – cu duritate viaţa mă învaţă. Căci cuvântul ce îl semeni lasă urme de neuitat chiar niciodată.
„Să n-ai încredere absolută în ziua cea de mâine căci nu vei şti ce îţi aduce vrac” – mă povăţuiau o pâine şi-un colac.
„Să n-ai încredere absolută în nimeni” văzând în timp că unul lângă tine-i fariseu, de poţi să te trezeşti făptaş al crimei/ deşi tu poate singur te-apropii de un zeu.
Constantin C. Şişiroi
