Cultura

Creativitate şi eficienţă (I) (1971)

 | 30 iunie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

Este îndeobşte cunoscut faptul că cea mai solicitată trăsătură a fiinţei umane, a psihicului în special, este, în momentul de faţă, creativitatea.
Şi aceasta, datorită faptului că astăzi acţionează din plin Legea Dezvoltării accelerate a ştiinţei formulate de Engels, după care dezvoltarea s-a accentuat proporţional cu pătratul distanţei în timp, de la punctul de plecare.
Faptul acesta e dovedit statistic în lucrarea lui Radovan Richta „Civilizaţia la răscruce” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 23), potrivit căreia 90% din cunoştinţele omenirii au fost elaborate în secolul al XX-lea, iar 9/10 din numărul total al oamenilor de ştiinţă aparţin secolului nostru. Volumul conţinutului ştiinţei se dublează la fiecare 30-40 de ani, iar cel al informaţiei tehnice la fiecare 10-15 ani., aşa că la finele secolului nostru, în comparaţie cu 1950, cunoştinţele omenirii se vor dubla, iar informaţiile tehnico-ştiinţifice de largă circulaţie vor creşte de 30 de ori.
Această concluzie desprinsă din studiile de prospectare a evoluţiei actuale, pune în faţa întregului proces educaţional sarcini cu totul noi şi de mare răspundere.
Învăţământul contemporan nu-şi mai poate propune ca scop pregătirea elevului pentru o anumită activitate socială pe care o va desfăşura toată viaţa după absolvirea şcolii, ci trebuie să asigure dezvoltarea acelor capacităţi intelectuale care să-i permită să se perfecţioneze continuu, acumulând şi prelucrând creator datele noi ale ştiinţei.
Cultura generală, în accepţiunea modernă, nu mai înseamnă tendinţa spre enciclopedism. „Explozia informaţională şi concomitent cu ea perisabilitatea unor informaţii, precum şi posibilitatea sporită a stocării lor mecanice face, ca în viitor, cunoaşterea unui mare număr de fapte dispărute să nu mai fie posibilă şi nici necesară şi aceasta să fie înlocuită cu capacitatea de acomodare creativă a omului, care se va baza nu atât pe memorie cât pe posibilitatea de a opera mai eficient cu structurile logice ale ştiinţei, ceea ce conferă gândirii o supleţe şi o adaptabilitate sporită” .
De altfel modernizarea învăţământului de care e plin câmpul studiilor psiho-pedagogice are în esenţă această nouă direcţie – îndreptată spre realizarea creativităţii.
Deosebit însă multor sectoare ale activităţii umane, în care conceptul de creaţie expresivă, mai curând, produsele nou realizate: obiecte, tehnologii, proiecte proprii şi soluţii realizate, în educaţie el se referă la însuşi fenomenul de influenţare educativă, iar eficienţa, care în limbaj economic exprimă „raportul dintre ansamblul efectelor economice favorabile care se obţin de pe urma unei activităţi economice şi totalul efectelor economice pe care le implică acea activitate”, reflectată în special în productivitatea muncii sociale, pe plan pedagogic eficienţa activităţii educaţionale se reflectă în capacitatea creativă a modelului educat.
În acest raport dialectic vom privi operativitatea şi eficienţa în referatul nostru.
Este, după părerea noastră, în curs de constituire psihologic şi o pedagogie a creativităţii, care până în momentul de faţă pare să-şi fi definit jaloanele.
Desigur, ca-n orice domeniu, şi aci s-au formulat păreri diferite. Se pare însă că în ultimul timp aceste păreri să conveargă spre o unitate de vederi asupra creativităţii.
Cu toate că studiile despre creativitate atestă diferenţa acesteia de ansamblul personalităţii, condiţionând-o puternic de factori de mediu şi cei de educaţie, în analiza determinării sale de către factori intelectuali, cercetările se opresc asupra gândirii stabilind o dependenţă a creativităţii de aspectul divergent al acesteia.
Realizarea ei pedagogică ne obligă să cunoaştem structura psihologică a creativităţii pentru a şti ce trebuie să educăm.
Deci dacă vrem să definim creativitatea, genul proxim al definiţiei este gândirea, iar ca diferenţă specifică sunt următoarele caracteristici pe care cele mai multe studii le scot în evidenţă:
– flexibilitate sau mobilitate;
– fluiditate;
– originalitate; şi
– elaborare
precizate de către J. Guilford.
Flexibilitatea gândirii înseamnă posibilitatea de a renunţa la ipotezele sterile şi de a adopta altele noi, de a abandona o cale ce se dovedeşte la un moment dat un drum închis, fără perspective de soluţionare, pentru a se înscrie pe o altă direcţie de căutare, cu totul diferită. Devine mai flexibil intelectual elevul care, în loc să renunţe la rezolvarea unei probleme, ori să se mulţumească doar cu un răspuns, o ia de la capăt în alt fel, apelează la alte căi, caută alte soluţii, face noi încercări. Este capacitatea de adaptare la situaţii noi.
Fluiditatea sau fluenţa asociativă (a gândirii) înseamnă capacitatea de a înşira într-un timp scurt un număr cât mai mare de combinaţii. Este o abilitate deosebit de însemnată în actul creaţiei, întrucât o asociaţie inedită poate constitui rezolvarea ingenioasă a unei situaţii problematice. Pedagogul Vasile Bunescu, acordând o importanţă deosebită acestei calităţi a gândirii, afirmă: “Creativitatea constă în capacitatea de compunere şi recompunere, din date cunoscute, a unor sisteme şi structuri cu funcţionalităţi noi”. Ex. pentru antrenarea fluidităţii se pot da elevilor scurte exerciţii, în timp limitat, cerându-le rezolvarea pe căi diferite.
Gândirea divergentă-originală înseamnă căutarea mai multor răspunsuri la o singură întrebare, orientarea efortului în direcţii variate, la diferite nivele şi la diferite tipuri. Este atât de important în procesul creativ, încât unii nu mai vorbesc de pedagogia creativă şi de “pedagogia divergenţei” socotind că reuşind să dezvoltăm la elevi tipul divergent de gândire, ca abilitate, dar şi ca atitudine conştientă, putem socoti că am obţinut succese remarcabile în formarea gândirii originale.
În afară de aceste trăsături ale gândirii personalitatea creatoare se mai caracterizează şi prin unele trăsături de ordin moral care constituie un suport puternic pentru trăsăturile specifice acţiunilor creative.
Este în primul rând curajul de a încerca sau aşa-numitul gust al riscului, fără de care multe persoane capabile şi talentate nu produc nimic original pentru că se tem că nu le reuşeşte încercarea, neavând, evident, nicio garanţie a succesului. Ori, se ştie că descoperirile se fac prin procedee cu totul noi, la care persoanele respective ajung încercând totul, uneori chiar la întâmplare. Pentru a găsi trebuie să încerci, iar dispoziţia de a persevera ne stă nouă în puteri să o dezvoltăm la elevi.
Din punct de vedere caracterial – precizează cercetările lui A. Vlaslov, personalitatea creatoare prezintă curaj, puţină teamă de ridicol şi de inhibiţii. În general, creatorul nu se teme de necunoscut. Dimpotrivă, ceea ce pare misterios şi încurcat îl atrage. Persoanele creatoare atacă selectiv şi liber dificultăţile, meditează productiv asupra lor şi sunt absorbite de rezolvarea acestora până la capăt.
Altă trăsătură necesară este curiozitatea care poate fi stimulată prin diferite modalităţi de prezentare a adevărurilor matematice sau lansare în faţa elevilor a unor întrebări provocatoare cu caracter de enigmă pentru ei.
Unii mai condiţionează creativitatea de calităţi înnăscute cum ar fi organe de simţ dezvoltate, capacitate de analiză şi sinteză.
Ceea ce cercetarea în acest domeniu reliefează în mod deosebit este faptul că se recunoaşte în creativitate o proprietate general-umană, întrucât orice persoană dispune de un potenţial creativ. Există însă niveluri diferite însă. Astfel, J. Taylor constituie o scală a creativităţii cu cinci niveluri: expresivă, productivă, inventivă, inovatoare, emergentă. Alţi cercetători stabilesc doar trei niveluri mai operative în câmpul cercetărilor: scăzută, mijlocie şi înaltă.
Ceea ce este iarăşi destul de important în câmpul cercetărilor îl constituie faptul că, în majoritate absolută, consideră creativitatea educabilă.
Creativitatea se formează prin învăţare sau modelare creativă; iar eficienţa învăţământului îşi află – pe această latură – expresia în formarea spiritului creator la generaţiile încredinţate pentru educare.
Înainte de a trece să arăt unele încercări personale întreprinse în acest sens, consider necesar şi mai aduc în discuţie: condiţia de bază a educării creativităţii, obstacolele care-i stau în cale şi specificul muncii de educaţie creativă în raport cu educaţia intelectuală.
Ceea ce trebuie creat ca bază morală a creativităţii este dragostea faţă de muncă care se prezintă ca o deosebită forţă morală. Între ea şi între creativitate se constată o strânsă legătură. Această teză a legăturii indisolubile dintre spiritul creator şi dragostea faţă de muncă este ilustrată în mod concludent de geniile creatoare.
(Va urma)
Prof. Gr. Pupăză (1915-1997)

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL