Cultura

CREDINŢA CARE FACE MINUNI – Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii (duminica Cananeencei)

 | 26 ianuarie 2012, 16:20 | 0 comentarii | 

popaŞi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă , din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se ucenicii Lui Îl rugau, zicând; Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.

Semnatura eletronica CertDigital

Iar El răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât de oile cele pierdute ale casei lui Istrael. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Ca, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela. Când i-a trimis pe ucenici mai întâi la propovăduire, în ceea ce se poate numi o ,,misiune de probă”( Matei 10,1 şi urm.), Mântuitorul le-a poruncit să nu meargă şi la păgâni ( Matei 10,5) . Porunca privea numai această misiune, iar nu ceea ce aveau de făcut ucenicii după aceea, ca trimişi ( apostoli) ai lui Hristos. Evanghelia de astăzi ne arată că El Însuşi, deşi Şi-a desfăşurat activitatea mai ales între hotarele Ţării Sfinte, a depăşit uneori aceste hotare, extinzându-Şi misiunea şi la neamurile păgâne. Iar după Înviere, Mântuitorul îi va trimite pe Sfinţii Apostoli să înveţe ,,toate neamurile” ( Matei 28,19), afirmând astfel universalismul misiunii Bisericii Sale. Unele caracteristici ale relatării mateiene arată că evanghelistul urmăreşte să răspundă unei grave probleme cu care se confrunta Biserica sa în vremea în care-ţi redacta el Evanghelia. Este vorba de opoziţia mare dintre creştinii de tendinţă iudaizantă de a-i accepta pe păgâni în Biserică. Ştim cu câtă fermitate combate Sfântul Apostol Pavel această tendinţă, care s-a şi constituit ca prima şi cea mai mare erezie cu care s-a confruntat Biserica epocii apostolice. Intervenţia ucenicilor în favoarea femeii ( Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră), care lipseşte paralela de la Marcu, oferă Bisericii un temei în plus de a nu-i respinge pe păgânii care mărturisesc credinţa în Hristos. Căci ucenicii apar aici ca chip al membrilor Bisericii iudeo-creştine, reticentă în ceea ce priveşte primirea la mântuire a păgânilor.( Fapte 15,1,5; 21, 20). Iată-i, însă, pe ucenici rugându-L ei însuşi pe Domnul ca să o miluiască pe femeia păgână! Minunea vindecării fiicei demonizate se întâmplă prin întâlnirea dintre puterea lui Hristos şi credinţa femeii păgâne. Pentru ca această întâlnire să poată avea loc, şi Hristos şi femeia ies din hotarele lor. Într-adevăr, relatarea pare a cuprinde o anumită confuzie în ceea ce priveşte această ,,ieşire”. În v.21, citim: ,,Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.” Deoarece expresia ,,Tirul şi Sidonul” desemna tradiţional ţara păgânilor de la hotarele de nord şi nord-vest ale Palestinei(cf. 11,21, unde această expresie are o semnificaţie pur teologică, iar nu geografică), înţelegem că Iisus a ieşit din teritoriul poporului ales. Dar şi despre femeie citim că ,,a ieşit” : ,,Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind, striga .” ( v.22). Unii au înţeles textul, de pildă, Biblia de a la Ierusalim. ,,Harul acordat în sfârşit de Iisus acestei păgâne, s-a făcut tot din pământul lui Istrael.” Această înţelegere este contrazisă de afirmaţia din v.21, de unde aflăm că Iisus nu mai este în pământul lui Istrael, ci în ,,părţile Tirului şi ale Sidonului”. Minunat explică această dublă ieşire -a lui Hristos şi a femeii- Sfântul Ioan Gură de Aur; ,,Hristos a ieşit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; şi aşa au putut să se întâlnească.” Spuneam că răspunsurile negative ale Domnului la cerinţa stăruitoare, ba chiar la ,,strigătul” femeii au, în relatarea evanghelică, rostul evident de a scoate şi mai mult în evidenţă credinţa neclintită a acestei reprezentante a păgânilor. Aceasta este ideea centrală a pericopei şi prin această idee ea constituie o paralelă apropiată a relatării despre vindecarea slugii sutaşului, unde, de asemenea, Mântuitorul laudă credinţa unui păgân şi anunţă, pe temeiul credinţei acestui reprezentant al păgânismului, intrarea păgânilor în făgăduinţa mântuirii făcută patriarhilor. Dacă nu am avea această perspectivă, purtarea Domnului ni s-ar părea neobişnuită, ba chiar ciudată. El Care necontenit îi miluieşte pe iudei, chiar dacă sunt răi şi nerecunoscători, chiar dacă Îl hulesc şi Îl batjocoresc, respinge strigătul acestei femei care-L mărturiseşte ca Mesia ( ,,Fiul lui David”, v.22) şi care cere mila Lui, şi nu se lasă înduioşat nici de rugăciunea ei, nici de necazul ei atât de mare. Dacă înainte nu îndrăznea să vină în faţa lui Iisus-ucenicii spuseseră despre ea: ,, strigă în urma noastră” (v.23), acum lasă sfiala la o parte, se apropie de El şi I se închină. Rugăciunea ei arată că nu se îndoieşte de puterea dumnezeiască a lui Iisus. Nu se roagă ca unui profet, ca să mijlocească pentru ea rugăciune, ci se roagă ca unui Dumnezeu, Care poate să-i îndeplinească cererea. Ea zice numai: ,,Doamne, ajută-mă!” Atunci Iisus i-a zis: ,,O, femeie, mare este credinţa ta!” (v.28). Înţelegem acum comportarea Domnului faţă de această femeie. Aştepta ceea ce ştia că avea să grăiască. El nu voia să rămână ascunsă credinţa femeii. Scopul Său era, deci, unul pedagogic. Ucenicii şi ceolalţi iudei trebuiau să înveţe de la această păgână ce înseamnă credinţa. ,,Fie ţie precum voieşti!”. Un ,,fie” dumnezeiesc înrudit cu acel ,,fie” al creaţiei când Dumnezeu a zis şi s-au făcut toate. ,,Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.” Dar nu numai puterea dumnezeiască a lui Iisus a vindecat pe fiica demonizată. Credinţa femeii a conlucrat cu această vindecare. Domnul nu zice: ,,Să se vindece fiica ta!”, ci : ,,Mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!”. Ni se istoriseşte că Sfinţii Petru şi Ioan au vindecat un olog din naştere. Şi iată cum explică Sfântul Petru, în faţa mulţimii, această mare minune: ,,Prin credinţa în numele Lui ( al lui Hristos), pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa ce întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră a tuturor.” Apostolul zice că, credinţa este aceea care l-a vindecat pe omul acela. Iată puterea credinţei în Hristos! Acolo a fost vorba de credinţa Apostolilor În Hristos Cel înviat. Petru a spus atunci numai: ,,În numele lui Iisus Hristos Nazariteanul, scoală-te şi umblă!” Şi ologul din naştere, care nu umblase niciodată până atunci, a sărit în picioare şi a început să umble. Iată credinţa pe care o laudă Mântuitorul, a celor care ,, n-au văzut şi au crezut!” .Pe unii ca aceştia îi numeşte Domnul ,,fericiţi”. Fericită este femeia cananeiancă, pentru credinţa ei! Aceasta este adevărata credinţă, care zice şi se face. O, ce fericiţi suntem dacă avem credinţă! Iar dacă credinţa noastră este slabă şi neputincioasă, să nu ne mulţumim a rămâne puţin credincioşi! Cei, dorind din toată inima noastră să ajungem la credinţa cea plină de putere a cananeiencei, să ne rugăm Domnului ca şi Apostolii: ,,Sporeşte-ne credinţa!” ( Luca 17,5), sau ca acel om sărman din Sfânta Evanghelie: ,,Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9,24). Amin!

Preot Iconom Stavrofor Dumitru Dumitraşcu

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL