Coborând din pitoreasca zonă bistriţeană, fremătând de veche românitate a Silivaşului de Câmpie, poeta MARIA ŞERBAN SILIVAŞ este de câţiva ani încoace o voce poetică din ce în ce mai individualizată, mai accentuată şi, evident, distinctă.
Volumul de debut, Lostriţa albastră (2011), a atras atenţia cronicarilor nu atât prin ritmurile cantabile, de clasicizante ecouri tematice şi motivice, cât mai ales prin o sensibilitate originară, mereu în alarmă, şi prin acea percepţie de adâncime a tradiţiei, natura constituind cale de acces la ritmurile sempiterne ale existenţialităţii ciclice. De aici la pulsaţiile arhetipale ale geografiei carpatice nu e decât un pas, căci poeta – graţie unei alese culturi filologice – intră în rezonanţă cu ecouri mitice şi livreşti, de mai larg areal indo-european. În zariştea fascinantă a acestor orizonturi ceţoase şi pline de misterii, se profilează Muntele ascuns al vechii noastre Dacii, cu zalmoxianismul ei pregnant (filtrat în «împărăţia luminii creştine» – v. Mircea Eliade) şi halucinantele aureole hiperboreene.
Muntele sacru nu este decât Kogaionul evocat de Herodot în «Istoriile» sale, topos al unei multimilenare civilizaţii care a înflorit aici, la Dunărea de Jos şi în Carpaţi, cu mult înaintea altor civilizaţii, topos pe care savantul american Marija Gimbutas l-a numit „vatra vechii Europe”. Urmaşi ai unor străbuni ce cutreierau ţinuturile carpato-balcanice cu simbolul Lupului Alb pe steagul lor de luptă, românii şi-au definit destinul în istorie sub acest simbol al licantropiei. Este un ferment mitic al dăinuirii noastre pe aceste meleaguri, o prezenţă care nu se vede la drumul mare dar, care se simte pretutindeni, ţinându-ne uniţi sub o perenă şi sacră pavăză: „E undeva pe aici, îl ocrotesc tăcuţi,/ Cetăţile şi sacrii munţi de piatră,/ Se-asunde-n umbra Carpaţilor cărunţi,/ Păzindu-ne străvechea, nemuritoarea vatră.” (Întoarcerea Lupului Alb)
Limpede, aşadar, dar încărcat de elemente ale tradiţiei străbune, mesajul acestei poezii pune în vibraţie o sensibilitate exhortativă, de îndemnuri prieteneşti întru iniţiatice itinerarii dacice: „Aici, la noi, în Dacia ferice,/ Se mai aude încă, prin ţipete de fum,/ Cum arde-un Phoenix, noaptea în cetate, / Şi zboară apoi, din cuibul prefăcut în scrum./ Te-aştept să vii, iubite călător,/ Şi să cunoşti pe bravul, lumii vechi, popor.” (Dacia Felix)
Deci, „pe drumul zeilor de odinoară/ Stau astăzi alte pietre de hotar/ Iar cavalerul trac nu mai coboară,/ Să-şi ducă mândrul cal, la potcovar.” (Calea eroilor). Cerul acestui spaţiu de pretutindunare însemne ale arhaicului se umple de vedenii şi imagini simbolice. Bunăoară, după simbolul Lupului Alb, vine imaginea Măiastrei brâncuşiene, un „nou Phoenix” ce cutreieră valea Hobiţei cu zăvoiul foşnitor şi cimitirul cu bisericuţa de lemn, cu „nucii” şi „pluţile” ce-au vegheat drumul plecării în lume a lui „Costăin”: „Un zbor ţâşnit, o dâră albă, lină,/ Un duh de porumbel venit din cer,/ Un Phoenix milenar plutind ca o lumină,/ Pe vechea Axa Mundi, cea plină de mister.// A poposit în pluţile din vale,/ S-a pitulat în nucii din Hobiţa,/ L-a întâlnit pe Costăin pe cale,/ Şi au plecat în lume cu trăsura…” (Măiastra)
Spiritul Măiastrei este pretutindeni şi, deşi urcată la cer, cântecul ei veghează „între noi”. Cinstită până şi de „mai marii lumii”, Măiastra nu încetează a ne defini ca spiritualitate însetată de transcendent şi a ne exprima identitatea de neam în concertul lumii întregi: „Este aici, acolo, în nori, în cimitire, / În foşnetul de frunze din zăvoi,/ Deşi mai marii lumii îi tot aduc cinstire/ Când suie sus la ceruri, ea cântă printre noi.” (Măiastra)
Măiastra este „unica avis” a sufletului românesc însetat de absolut, fapt intuit şi suprins de genialul Brâncuşi în siluetele litice fusiforme, dar şi în bronzurile de luciri ideatice: „O pasăre albastră din lutul frământat,/ Cu vagi nădejdi de vise pieritoare…”
În ciuda acestui apăsat sentiment de transfigurată tradiţie în idei şi simboluri ale diferenţei specifice, poeta observă, cu indignare, şi cealaltă faţetă a omului nostru de azi, nevoit a lua calea străinătăţii pentru un loc de muncă sau complăcându-se în postura de…telespectator, în faţa ecranelor cu atâtea ispititoare şi amarnice deşertăciuni…(Ce fac românii?). Şi asta în timp ce soboare străine s-au adunat „Să hotărască dreptul la viaţă,/ Popoarelor, ce-s scoase la mezat”. În „Fată de miner”, bunăoară, apare şi imaginea dezafectatelor zone miniere („Minerii-s duşi, sunt alţi stăpâni pe plai.”). Acest militantism, deloc mimat, trimite direct la alt bard al liricii noastre sociale de azi, Adrian Păunescu: „Se joacă soarta lumii-n conferinţe,/ La care se fac jocuri pe ascuns,/ Iar bietul sac, cârpit cu năzuinţe,/ E spart demult, iar trocul merge uns.// Ca-ntr-un blestem încaieră planeta,/ Acei pe care lumea asta nu-i încape…” Aşadar: „Să nu vorbim de pace, cu gândul la război,/ Să ne iubim pe tunuri, precum zicea poetul/ Să-i dăm o şansă vieţii, nu lumii de apoi,/ Să ne-apărăm moşia, copiii, tineretul.” (Rostul lumii)
Paralel cu registrul evocărilor istorice şi al percepţiei unei naturi supuse ciclicităţii ritmice, apare şi aşa-zisa lirică intimă, sentimental-dolorifică, în care apar ca teme dominante timpul, iubirea, amintirea, reîntoarcerea, regăsirea în cuvânt , nevoia de sacru – dovadă că poeta se mişcă pe un palier mai larg de trăire, viziune, sensibilitate. Reflecţia e şi aici ordonatoare, clarificatoare, lucidă şi ferită de acea excesivă feminitate cu care ne-a obişnuit lirica postmodernistă în detrimentul percepţiei onto-gnoseologice, a problematicii existenţiale.
Iată o strofă care-i exprimă crezul şi idealul artistic: „Mă risipesc tăcută-n mine/ Ca într-o lacrimă de rouă/ Pe care-o varsă luna nouă/ Sus, prin poienile alpine. (Noapte de vară)
În totul, Muntele Ascuns (Ed. Vergiliu, 2014, 96 p.) şi Lostriţa albastră (2011) confirmă prezenta în câmpul literaturii noastre de azi a unui poet de real talent, stăpân pe mijlocele prozodice şi fixat pe teme din cele mai sensibile, dar şi pe elemente de substanţă în planul spiritualității, la care îşi raportează destinul artistic.
Zenovie CÂRLUGEA
