Poezia lui Aurel Pantea stă sub semnul demoniac al negrului. Experienţă tentantă, dar totodată primejdioasă, întrucât prezintă riscul unei retorici cultivate în epocă fără reţinere, de către barzi care şi-au însuşit motivul pan-declinului “după ureche”, ducând la o sâcâitoare modă./ Pentru a-l înfrunta de-a adevăratelea e nevoie să dai la o parte mormane de locuri deja atât de comune, ce sporesc întruna./ Altfel zis de o forţă pe care Aurel Pantea dovedeşte a o poseda cu prisosinţă./ Criza fiinţei cu care se poate jongla relativ uşor prin termeni convenţionali nu apare la el expusă naţional, ci întoarsă pe partea ei vitală, înecată într-o materialitate densă, trasă la rându-i în virtuozitate./ Senzorialitatea îşi asumă un rol de căpetenie, inoculat fiind cu sevele bogate ale imaginarului./ Discursul e astfel mântuit graţie dublei tensiuni a corporalului şi a ineditului imagistic, cu strălucire decelabil aproape la fiecare pas:/ “Corpuri se moaie şi se rotesc să-şi vadă centrele/ copleşite de prea rafinate mişcări, în nuanţele gri/ care premerg apariţia/ cenuşii în striaţii – o lucire de cuţit sau/ o retină vorace, un metal uitat la soare de zidari/ antici. Altceva este însă scuarul/ cu pana de zinc/ de pe guşile porumbilor” (Volute)./ Diferit de expresionismul crâncen-cosmic, cu vedere la uliţa satului, a şaizeciştilor şi cu atât mai vârtos de formula stradală, jemanfişistă, a optzeciştilor, poetul nostru e un pseudorealist care performează prin faptul că nu-şi exhibă viziunea, ci o absoarbe într-o introspecţie arzătoare aidoma unui acid./ O transformă într-o dureroasă fiinţare lirică precum într-o culoare ce nu poate fi desprinsă de obiect:/ “şi-i bine/ vara-n cîrciumi la răcoare, în salubre/ încăperi, să crească în linişte/ carnea, să treacă femei,/ să uiţi de pîcla /adunată pe chipuri ce nu s-au văzut/ decît pentru cunoaştere/ şi trec femei,/ sub rimeluri galante se pîrguie/ o voluptate demult aşteptată, pregătită-ndelung/ pentru clipe leneşe de după-amiază, în imbatabile/ provincii, prin case decente, în echilibrul poftei/ cu pudoarea şi vara se umflă, ademenindu-mi/ toate celulele, stau cu amicii/ şi cresc în jur hambarele mascule ale verii/ şi stăm şi stăm şi-l vom găsi la urmă fiecare/ pe cel care trebuie, fiecare arătăm celuilalt/ o faţă stupefiată” (Pentru o faţă stupefiată)./ Ocolind conceptualizarea goală (prea adesea, din păcate, poeţii actuali ne oferă o pretenţioasă versificaţie eseistică), această producţie a negrului nu e uniformă, monotonă (un alt pericol pe care destui nu-l evită), ci reglabilă, de-o cursivitate marcând o suită de dispoziţii./ Nu figurează un bloc, ci un evantai./ Uneori are un aspect epuizat, stors nu doar de sens (absurdul: o disciplină, totuşi), ci şi de vlagă:/ „Mâzga ce conduce anotimpul până la gură/ iese dintr-o congregaţie/ a epuizării,/ iarna lipeşte între oameni parole,/ numai ţesutul viu simte,/ de la un anume nivel încep trasee indiferente,/ acum/ un moment de ascultare:/ fraternitatea celulelor, o nesfârşită mângâiere” (Negru pe negru)/ Alteori e ofensivă, triumfal-distrugătoare, aidoma unui bombardament cu rachete:/ „Am starea aceea când aş inventa o limbă atroce,/ un idiom ce ar numi cu săruturi sulfurice viaţa şi moartea,/ m-aş trezi dimineţile, aş spune bună ziua, iar ziua s-ar/ cutremura/ cu dalbe cenuşi, aş numi cenuşile şi s-ar întrupa/ nimicitorul” (ibidem)./ Mai adesea avem a face cu o asociere între recul şi înaintare, între blazare şi vitalitate, în doze dictate de intuiţia momentului expresiv:/ De altminteri ambiguitatea se arată favorabilă impulsului negator, până la urmă dominant, căci îl încarcă cu mister stilistic: “Conceptele negative devin/ borţoase de atâta viaţă./ La noapte fiecăruia îi va/răsări steaua: precisul,/ strălucitorul semn minus/ va presăra peste tot/ lumea lui nu” (ibidem)./ Dar n-am putea găsi în definitiv, în această sferă a încordării fără pauză, o alternativă?/ O destindere?/ Moralmente, nu./ Dacă din mari depărtări pare a veni în răstimpuri câte un ecou absolutoriu (“vine de altundeva, de altcândva/ sau din ceea ce ai uitat că ai fost sau ai fi putut să fii,/ el este iubitul serilor şi al neclarităţii, nu e dezacordul,/ e fiul neconcesiv al său, în dimineţi pustii, în/ vremea iubirilor pe moarte” – ibidem), acesta nu face decât să certifice Purgatoriul fără capăt, pentru a ne rosti complezent, de fapt una cu Infernul în care autorul crede de cuviinţă a-şi cufunda eul./ Singurele relative detente pe care şi le îngăduie acest ascet al damnării sunt de factură formală./ Par a-l consola doar secvenţele de ameţitoare acrobaţie asociativă, substituindu-se sublimităţilor suspendate, în care e cu putinţă să uite de sine./ În peisajul poeziei actuale, Aurel Pantea e un important nume fără pereche. Aurel Pantea: Recviem pentru tăceri şi nimiciri, Colecţia Opera Omnia, Ed. Tipo Moldova, 2013, 750 p.
Gheorghe Grigurcu
