Această amplă expoziţie – aşezată sub semnul cifrei-simbol «5» – este şi un amplu exerciţiu de imagine, dar şi de imaginaţie pe cont propriu. Florin Hutium ambiţionează ceva de genul unei «opera omnia», dacă luăm în calcul şi micile tablouri datând din perioada „columnistă” de la înfiinţarea căruia trecut-au cinci decenii şi ceva (1965-2017).
Încă de pe atunci, ambiţia pictorului era să fie pe aceeaşi lungime de undă cu câteva curente experimentaliste, culminând practic cu figurativul grefat pe realfantastic şi pe satiră politică virulentă, demascatoare a dictaturii, cenzurii, racilelor regimului comunistoid de sorginte totalitară.
Cele cinci „sectoare” ale expoziţiei „Status Quo” sunt şi ele reconotate simbolic, fiecare „poziţie” au(c)torială vizând parcă nişte invizibili heteronimi exact ca în stilul celebrului Fernando Pessoa, portughezul care îşi inventase nişte pseudonime aparent autonome în creaţie, dar păstrând în adâncul scriiturii un nucleu comun.
Cele cinci „compartimente” se numesc „Ţinte”, „Cei trei F”, „Atelier”, „Peştii”, „Mecanica”. Nota lor comună stă în atitudinea explicită, în accesibilizarea de către public a temelor, motivelor, tehnicii compoziţionale, în semiotizarea tuturor structurilor/ substructurilor/ suprastructurilor ideatice şi vădit, pe alocuri, ideologice. Florin Hutium i-a zis perfect motivat (şi intrinsec/ şi extrinsec) „scenografie simbolică explicativă, concentrată în jurul mecanismelor de măsurare a timpului”. Aluziile formale şi elementele simbolice sunt deci lejer recognoscibile, adică resituate într-un regim fenomenologicoaxiologic, amprenta-i singulară constând într-o semantică analitică, diseminată, postmodernist, totuşi, în detalii iniţial halucinante şi cu un impact năucitor.
Ei şi? Criticul de artă zăboveşte îndelung, citeşte pânzele uriaşe, mari, mijlocii şi mici, se autosesizează el însuşi de ironia mordantă sau freudian izbăvitoare de care sunt impregnate ostensiologic, se dumireşte, consultă cronicile anterioare, le confruntă, şi, atent să se comporte profesionist, întocmai maestrului la care se referă – în cazul acesta este însuşi Florin Hutium sexagenarul, ca şi mine, vai, în eon, se aşterne pe redactarea impresiilor/ evaluărilor/ sale poetico-estetice, şi intelectual-pragmatice.
Să intru de acum în textul comentarial, oleacă mai punctual, deşi ţinând tot de o artă a interpretării trans- şi meta-vizuală.
Dintr-un document de epocă strict autentic, Aurel Antonie ne adresează îndemnul de a intra într-un alt spaţiotimp kairotic, paralel cumva cu acesta în care se scaldă privirile noastre ca să descopere – sub efigia unei intense trăiri patrioticpacifiste – unicornul şi calul de luptă, mercenarii, pe american în Vietnam, curva regimentului poreclită Chioara, în sala ţintelor (Apropo, azi oamenii politici importanţi, votaţi de popor, sunt nişte ţinte pentru organele demascate de o parte a presei mass-media ca fiind represive şi de tristă amintire stalinisto-dejistă. E vorba de DNA şi de Serviciile (prea)secrete).
Desigur că-n „Sala ţintelor” avem un emoţionant „In memoriam” închinat eroilor din anul 1917 în Primul Război Mondial, zis de reîntregire a neamului românesc, iar în „Sala cu Peşti” se oferă vizitatorilor şi ciclul de sculpturi policrome inspirate de aceeaşi vietate arhetipală ihtiomorfă care – la Gilbert Durand – e simbolul recipientului dublat/ al recipientului conţinut şi se pretează prin excelenţă încastrării, fiind confirmarea naturală a înghiţitorului înghiţit (adică peştele mic e înghiţit de un peşte mai mare, cel mare de unul uriaş ş.a.m.d.) şi semnificând filosofic supradeterminarea… politică şi vasalizantă.
Care este simbologia Peştelui? Acoperirea, învelirea, încercuirea, într-o membrană, ou, vulvă. Păstrarea în stare teafără la nesfârşit a celui înghiţit, şi în mod miraculos, ciclic, ritmic. Reabilitarea instinctelor primordiale. Complexul pescar-peşte şi invers. Legarea temei peştelui de cea a feminităţii materne. Onirismul subconştientului (învelişul solzos al personajelor din anumite vise este semnul invadării persoanei de către forţele nocturne ale inconştientului). Renaşterea funerară: mortul e îmbrăcat în veşminte care simbolizează peştele originar. Apusul, tărâm al morţii şi în acelaşi timp poartă a misterului. Dar şi loc al peştilor din piatră preţioasă, adică tărâm al fecundităţii sub toate aspectele, loc al femeilor prin excelenţă, al zeiţelor mame.
În schimb, inversarea înghiţirii e şi ea spectaculoasă. Tabloul cel mare îl scuipă afară pe cel mic, care, ingrat sau isteţ, îl provoacă iar: Prinde-mă, dacă mai poţi, pe mine cel scăpat din regimul încastrării, ce liber fiind mă mişc, exist autonom, de sine stătător.
Mecanica e un sector de crizosoluţii, de viziuni satiricopamfletare, al zdrobirii verigilor dictatoriale care-l robotizează pe ins, îl transformă într-o piesă dintr-un mecanism distructiv, devorator, ostracizant (aşa cam cum sunt acum pentru România alde străinătăţuri poruncitoare, cauza fiind o gravă neînţelegere a spiritului nostru naţional, a valorilor specifice stării de românism fundamental şi adânc, abisal pentru o europenitate – vorba lui Noica – îmbâcsită de tot soiul de futilisme, îmbătrânită permanent şi rigidă, scorţoasă, uneori, nebună, dezaxată, delirantă alteori şi denunţată şi de academicianul Eugen Simion de Ziua Naţională a României).
Să fie mecanismele lui Hutium şi mecanisme de tortură procustiene? Să fie maşini ale evadării într-un trecut viitor şi într-un viitor trecut? Oricum instalaţiile şi tablourile din Sala Cei Trei F sunt menite să demaşte Frigul, Foamea, Frica şi sunt nişte avertismente-mărturii a unei Românii aflate într-o fundătură a Istoriei, într-o prăpastie, din care, pare-se, încă nu am ieşit. Quo vadis? In hostem? Statuhostem movere!
Concluzia e în titlul expoziţiei: Status Quo: Prin această poziţie, stare, atitudine situaţie. Adică in hoc status res est. Şi atenţie la status civitatis! (În traducere: la felul de guvernare a(l) Cetăţii!
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în hermeneutica literaturii a Universităţii din Craiova
