Florian Saioc revine în peisajul liric editorial cu un volum mai consistent de poeme ale reîntregirii, închinate „La Centenarul Marii Uniri”. Bănuind că e, cumva, o cvasiantologie, cred că aş putea aşterne, pe aceste coli de hârtie, două-trei, câte oi fi având pe masa-mi de lucru, câteva consideraţii, parţial critice, parţial empatice, întrucât eu însumi scriu poezie patriotică.
Oarecum, ultimul simbolist transmodernist care este Florian Saioc mizează în discursu-i poietic pe simboluri vechi şi noi reîncorporate în valenţele sacre ale cultului pentru patrie. Vibrările emoţionale emană dintr-o etică majoră, dintr-un dicteu moral crepuscular, „rezoluţiile” estetice rămânând oarecum în subordinea mesajului direct, mobilizator, pedagogic cu insistenţă „futuristă”.
Poemele sunt fie lungi „transretorici” tranzistorice cu ancorări temeinice într-un trecut fabulos fie îmbracă haină transnarativă, având ca nucleu dur fapte istorice glorioase şi, de regulă, pline de măreţie. Ca atare, în cea mai transromantică manieră, poetul contrapune extraordinarului trecut prezentul mizer şi odios de azi. E un joc antitetic, ferm instituit semiologic între sacrul trecut şi profanul prezent, viitorul trebuind obligatoriu a fi întrezărit (transorizontic, ar fi afirmat Lucian Blaga – n.m.) de către poetul-profet, vizionar şi vaticinar Florian Saioc, ca fiind desigur strălucit. Astfel, rezistând, iată, ca poet al contrariilor îngrozitoare, devine automat un condeier sacrificial, devotat unui scop nobil, unei cauze drepte, unui vis naţional nepieritor. Poetul din Târgu-Jiul lui Tudor Vladimirescu, al Ecaterinei Teodoroiu, al lui Constantin Brâncuşi, şi al meu, se lasă predeterminat de valorile perene pe care le reflectă, autoresponsabil, pe traseul fizic-metafizic-transfizic, găsind, ca terţ inclus, o mistică a gestului „epocal”, un ritual al rostirii sacerdotale.
Pe Florian Saioc această atitudine îl prinde de minune, atunci când apelează la specii ale genului dicţional precum rugăciunea, eroica, colinda, predica, poeseul, povestea, visarea, binecuvântarea ş.c.l. După cum se observă din start, autorul acestor poeme ale reîntregirii (s.m.) „la centenarul Marii Uniri” nu pregetă a se încrede în ritmurile prozodice „tradiţional moderne”, şi a le cultiva fără nicio rezervă; căci în concepţia-i autotelică, au(c)torul repotenţează aspectele: muzical, al poeziei, pictural, arhitectural, compoziţional şi hermeneuticosimbolic. Uneori, cum îi era mai de demult bunul obicei, metapoetul îşi reiterează / îşi reinventează disponibilitatea spre filosofare, ca în „Poeseul începător” (dedicat scriitorului Nicolae Dragoş – n.m.), sau vocaţia magiei transrimbaldiene ca în „Magiile lui Constantin” care – de ce n-aş recunoaşte demn şi bărbătesc – e o neaşteptată, totuşi, capodoperă a unei dicţionalităţi desprinse din „Cântare Omului” a lui Tudor Arghezi.
O altă poemă – pe direcţia Alecsandri – Eminescu – Goga – Beniuc – Păunescu – Doinaş – Frăţilă – Ţărnea – şi anume „Baladă pentru Transilvania” reprezintă de asemenea o performanţă a dicteului românofil, entuziast, dârz, militanist pentru ideea menţinerii statului naţional unitar în graniţele lui, eventual care să-şi recupereze şi Basarabia (vezi „fierbintea” pledoarie în grai răscolitor al unor cenuşi arhetipale „Chemarea în grai moldovenesc” ori o replică intertextuală onorabilă la „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri şi intitulată de Florian Saioc „Nu-i greu să ne dăm mâna” – n.m.).
Desigur că scriind astfel, cu o credinţă nestrămutată în rolul încă actual al poeziei patriotice (ci nu patriotarde – n.m.), gorjeanul nostru, membru al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, renunţă la defectuosul „postmodernism” îmbarcându-se – cu arme şi bagaje cu tot – pe Arca Metanoică a transmodernismului de frontieră între milenii, dar transfrontalier ca paradigmă, revoluţionară negreşit.
– un eseu critic de Ion Popescu-Brădiceni
