Cu sute de ani în urmă, cu un adevărat şi sincer patriotism, acelaşi lucru au făcut şi scriitorii medievali, în faţa scrierilor acestora, politicienii şi analiştii sunt nevoiţi să lase capetele în jos.
Cel mai fierbinte subiect al „incendiilor” care calamitează micile ecrane, acela privind pensiile şi salariile „nesimţite”, precum şi averile imperiale dobândite prin această „nesimţire”, precum şi cele obţinute prin jecmănirea statului, nu este nou în gândirea economică românească.
Legile veniturilor „nesimţite” care au fost declanşate de cei de la CÂRMA, pentru câştigarea alegerilor anterioare, acum expiră ultimii ani de mandat prezidenţial) dau în clocot nu numai pe micile ecrane, ci şi în ageorele (un fel de poiana lui Iocan) societăţii româneşti. Maiestuosul Crin ţinea cu dinţii de cota unică, iar marele Ponta (nu mai este „micul” lui Năstase) cerea impozitare progresivă pentru venituri, dar nu şi pentru magistraţi, care probabil asudă din greu ca să desţelenizeze ţara de nedreptăţi!?!… De la aceşti lideri de partide pornesc două cercuri ideea impozitării, dar mai tare decât toate. Cel Ales în mandatele anterioare propune impozitarea tuturor veniturilor prin cota unică…
Dacă în secolul al XVII-lea, „cei” mai de treabă la voroavă (discurs)” cum era renumit în epocă, scriitorul Miron Costin, constata că se „nasc şi la noi oameni”, aceşti oameni ai zilelor noastre constituiţi în Curtea „Concesională”, instituţie promovată în regimul Iliescu, au parafat problema salariilor şi pensiilor „nesimţite”, cu o singură… concesie, inamovibilitatea magistraţilor şi la încasarea de venituri.
Acest gest suprem, bine ancorat în articolul 16 (nimeni nu-i mai presus de lege) al Constituţiei, tot de ei întocmit (după principiul proverbelor româneşti „cine-mparte, parte-şi face” şi „la unii părţi şi la alţii părticele”), având în vedere că au sporuri de peste 65%, demne de secolul XXI, ne trimite tot spre scrierile lui Miron Costin, „cel mai tare la voroavă”, care în anul 1673 ne-mpărtăşeşte ceea ce acest patriot moldovean, pe care au vrut să-l vadă Vizirul şi Sultanul, o rostit cel mai mare gest de patriotism: „Suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia, în toate părţile cât mai mult, dară peste ţara noastră nu ne pore bine să se lăţească.”
Probabil că de aici a extras Parlamentul Curtea „Concesională” excepţia lor de mare eroism profesional – exceptarea judecătorilor şi procurorilor de la recalcularea pensiilor prin sistemul unic.
Numai că şi militarii „ridică-n proţap jalba” contractului lor cu moartea şi chiar garanţia dată de preşedinte că de „pensiile lor nu se atinge nimeni” (nu cumva milităria cuprinde şi lucrătorii poliţiei şi ai securităţii, care să fie şi ei exceptaţi de la lege?). Dor dacă excepţia lor intră în contradicţie cu articolul 16 din Constituţie (nimeni nu-i mai presus de lege).
Parafrazând marxismul, putem zice: Jurişti din toata lumea, judecaţi-vă”. Excepţiile, concesiile sau „privilegiile”, cum le numesc guvernanţii îşi au germenii în regimul trecut când oamenii erau împărţiţi în buni şi răi după apartenenţa la partidul unic, dar acesta stăruie şi astăzi prin salarii şi gradaţii de merit fără vreo evidenţă clară a minunilor săvârşite precum şi prin sporuri de domeniul freneziei, toate patronate de o conducere coruptă şi incapabilă. Aceste lăcomiei fără acoperire în muncă, dobândite prin influenţă şi tupeu, acordate „fără voroavă cu sfat”, cum zice acelaşi Miron Costin, îl îndreptăţesc să spună cu peste trei secole în urmă că aceste nereguli vor duce la distrugerea ţării: „De-ar fi domnii care stăpânesc în ţară înţelepţi încă/ Ţara n-ar pieri aşa lesne” pentru că „nesăţioasă este firea domnilor, spre lăţire şi avuţie oarbă, precât să mai adauge pre atâta râvneşte”.
Anatema îndreptată spre conducerea societăţii capătă caractere pamfletare: „veac desfrânat, când ţara fierbe în greutăţi şi tocmele, cu oameni care umbla în tot ceasul cu zilele în mână”. Continuatorul operei sale, scriitorul Ion Neculce are aceeaşi gândire economică, socială şi juridică când deplânge „norocirea ţării cu stăpâni ca aceştia, cu spurcăciuni de obiceiuri, care duc aceste supărări la cumplite vremi”. Singura consolare a acestor scriitori, de acum peste 300 de ani, în faţa acestui uragan al îmbogăţirilor şi nedreptăţilor care astăzi este mai puternic ca oricând, este legea divină „Dumnezeu plăteşte celor care var să cuprindă lumea în toate desfătările cu averile şi stăpânirile ei”. Ne gândim numai de Târgovişte ‘891. Pentru aceşti mari scriitori patrioţi viaţa este „cumplită” din cauza unei lumi cu griji şi primejdii, însă viclene şi înşelătoare, numai că din toate acestea vor rămâne „fum, umbră, visuri şi păreri”. Iar „împăraţii lumii cu avere peste tot s-au stins ca spuma pe care înşelătoare roată i-a stins cu vremea”. Are dreptate poetul Vasile Cârlova când a afirmat că „Tiranul se simte înspăimântat” (Ruinele Târgoviştei).
Se cuvine totuşi o comparaţie între pensiile de 350 de lei şi veniturile „aleşilor”, insuficiente pentru „coafuri şi trei costume pe zi”.
Prof. Virgil Cercelaru
