În activitatea sa multilaterală, Mihai Eminescu s-a simţit atras îndeosebi de literatură, filosofie, istorie şi lingvistică. Înzestrat lingvistic, precum prietenul său, Ion Creangă, şi cu pasiunea sa filologică, Mihai Eminescu continuă, de fapt, o tradiţie, o veche preocupare pentru problemele limbii române, inaugurată de Şcoala Ardeleană şi continuată de generaţia lui Ion Heliade Rădulescu cu scriitorii paşoptişti, apoi de marii clasici, cărora poetul le aparţine.
Eminescu scrie o serie de articole, unele critice, cele mai multe publicate în ,,Scrieri politice şi literare”, Editura I. Scurtu, 1905, şi în ziarul ,,Timpul”, în care dezbate probleme legate de limba română.
Aşa cum se pronunţase C. Negruzzi, în ,,Scrisoarea a XXXII-a (,,Despre limba românească”) şi poetul nostru de geniu afirmă din capul locului: ,,Nefiind filolog de competenţă, declar eu însumi că opiniile mele sunt cu totul personale şi nu merită de a turbura lucrările filologilor noştri.”
În articolul ,,Echilibrul”, publicat în ,,Familia”, Eminescu accentuează rolul deosebit al limbii în viaţa societăţii: “Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a esprima prin sunete noţiuni, prin accent logic cugete, prin accent etic sentimente”
Mihai Eminescu acordă un interes deosebit fondului vechi al limbii, cărţilor vechi, atât pentru conţinut, cât şi pentru originalitatea lor expresivă: ,,Netăgăduită este însă valoarea lor (a cărţilor vechi) stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influenţa limbilor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni care încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze streine dezvoltării de până acum a limbii noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale, pe care scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii mijloace, la întrebuinţarea în compunerile lor.”
Eminescu este neîntrecut în cunoaşterea izvoarelor istorice ale culturii române moderne, intuind sursele de înnoire a acestui tezaur acumulat ,,în tăcere şi obidă” veacuri de-a rândul de apărare ,,lăuntrică şi din afară”: ,,Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut,/Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră.”
În acelaşi scop, Mihai Eminescu se destăinuie: ,,Am adunat multe vechituri din manuscripte şi din tipărituri vechi româneşti pe care le-aş lua bucuros cu mine.”; ,,Începe a mi se face clar că limba românească este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii, ba chiar şi cantitate. În hârţoage vechi, am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncţii, prepoziţii şi adverbe și chiar două moduri noi, deşi defective. S-ar putea strânge material pentru o sintaxă românească.”
Cronicile şi poezia populară sunt iarăşi surse de valorificare a limbii sale poetice: ,,Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor.” ,,Farmecul poeziei populare îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirei.”
Combate curentul latinist apărut în lingvistica şi filologia românească în secolul al XIX-lea. Reprezentanţii curentului latinist, animaţi de dorinţa patriotică de a continua ideile Şcolii Ardelene, au ajuns la unele exagerări, susţinând puritatea integrală a limbii române şi recurgând la unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă (nelatine), modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a se apropia de forma originară sau modificarea unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină. Când Eminescu se afla la studiile universitare, ,,lupta pentru puritatea limbii româneşti era în toiul ei” (Slavici): ,,Au căutat pedanţii să ne silească a dovedi că fiecare vorbă e latină şi cu toţii, fără osebire, ne coborâm de-a dreptul de la romani.” ,,Pierderea cea mai mare era ca întreaga comoară a limbii ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adică din fraze gata făcute, moştenite din neam în neam, de la strămoşi se aruncă în apă, pentru că în ele nu erau cuvinte de origine latină. Parcă cine ştie ce nenorocire ar fi fost aceasta, parcă n-am trăit cu vecini sute de ani şi n-o să mai trăim, pare că făcuse gaură în ceriu, dacă am primit noi câte ceva de la ei şi ei de la noi.” Se referea la împrumuturile directe de elemente lingvistice din alte limbi, pe baza relaţiilor de vecinătate dintre popoare. Aceeaşi idee de combatere a exagerărilor curentului latinist e stipulată intr-un manuscris al poetului: ,,Limba română în sine acasă e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit bani în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de o mie de ani înseamnă a o face din împărăteasă cerşitoare.”
Ioan Slavici, în ,,Amintirile” sale, capitolul “Eminescu şi limba românească” arată că, după opinia lui Eminescu, ,,limba românească nu e cum se zicea fiica celei latine, şi e mai veche decât aceasta”, idee împărtăşită azi de către unii specialiști români şi străini.
Precizări însemnate se refereau la originea, evoluția şi unitatea limbii şi a poporului român: ,,Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit de mult evoluţia lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de secole deja”. ,,Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români.” ,,O unitate atât de pronunţată a limbii dovedeşte însă o unitate de origine etnică” (,,Timpul”, 1880-1881)
Mihai Eminescu a fost ,,un neobosit scrutător al limbii vorbite” (Ioan Slavici). Limba poporului, limba vorbită şi cărțile publicate până la el îi ofereau cele mai însemnate învăţăminte despre evoluţia limbii: ,,Dar o adevărată literatură trainică care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui” (,,Timpul”, 1880)
Într-unul din manuscrisele poetului, din Biblioteca Academiei, apare o teză fundamentală; ,,Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea.”
Mihai Eminescu acordă o mare importanţă expresiilor şi locuţiunilor, adevărate modele de concizie şi inovaţie metaforică, ,,sclipiri de spirite” ale poporului nostru: ,,Această parte netraductibilă a unei limbi (locuţiunea) formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere.” Considerată o ,,adevarată avere proprie” a limbii, Eminescu afirma că ,,…acasă la dânsa, limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate.” ,,Adevărata bogăţie a limbii consistă totdeauna în locuţiuni, în acele tiparuri neschimbate, care se formează în mii și mii de ani şi dau fiecărei limbi o fizionomie proprie.”
Un articol publicat în ,,Timpul”, 1881, se referea la stilul eufemistic ,,…nu prea întrebuinţăm eufemisme.” ,,…am putea spune lucrurile mai cu înconjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu înconjur.” Prin eufemism se înțelege un cuvânt sau o expresie care în vorbire sau scriere înlocuieşte un cuvânt sau o expresie neplăcută, necuviincioasă, obscenă.
Elogiază activitatea lui Ion Heliade Rădulescu din prima etapă, pentru meritele sale incontestabile în evoluţia limbii române: ,,Prin gramatica sa, elimină din ortografia română toate semnele prisositoare (simplificarea alfabetului), prin cărţile sale didactice, a dat fiinţă limbii ştiințifice, din tipografia sa a ieşit la lumină între anii 1830-1850 aproape tot ce s-a tradus în româneşte.”
Critica incisivă, caustică a lui Mihai Eminescu se abate asupra publiciştilor vremii care folosesc o limba neîngrijită, ,,păsărească”, cum o numeşte poetul, întrebuinţată de autori improvizaţi cărora le opune pe unul dintre corifeii Şcolii Ardelene: ,,Vorbit-ar fi oare tot astfel şi Şincai ce purtând în desagi istoria românilor a murit sub un gard?” ,,Presa noastră“, afirma Eminescu, scrisă într-o limbă cosmopolită ce denotă lipsa de respect pentru tezaurul limbii.” ,,Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului.” Eminescu deplânge faptul că ,,păsăreasca gazetarilor” înlocuieşte limba scrierilor ,,celui mai bun prosaist (C. Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nostru (Vasile Alecsandri) sau limba lui Bălcescu ori Donici.” Condeiul pătrunzător, tăios al poetului se îndreaptă şi împotriva cercurilor conducătoare ca urmare a dezinteresului manifestat pentru dezvoltarea limbii române.
,,Cu deosebire stăruitor, afirma Ioan Slavici, era Eminescu în ceea ce privește corectitudinea gramaticală şi, după puţina mea ştiinţă, nu era nimeni atât de dumerit cum era dânsul, asupra etimologiei române.” Iată şi opiniile lui Eminescu: ,,Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica românească să nu cuteze a scrie poezii şi novele” ,,Daunele ce le face sistemul etimologic pur pronunţiei româneşti sunt însemnate. Având fiecare facultatea de a pronunţa cum va vrea, generaţiune cu generaţiune vor păstra viciul pronunţiei corupte, şi teama etimologiştilor cum că fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face dialecte e iluzorie.” Eminescu resimte lipsa unei cărţi de ,,ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipseşte.
În anumite scrieri ale sale despre limbă, Eminescu evidenţia rolul limbii în cultura naţională şi datoria scriitorilor de a o cultiva prin operele lor. În repetate rânduri, sublinia faptul ca ,,alegerea şi cursivitatea în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii, iar „Din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.” Sintagma „cultivare a limbii” apare şi în scrierile lui Mihai Eminescu, problema actuală şi atunci şi acum, întâlnită, de fapt, şi la Heliade, Andrei Mureşanu, Simion Bărnuţiu: „Acuma unii scriitori căutau un altoi limbii noastre fizionomia alteia, cu totul străină de ea, şi prin acest soi de cultivare a limbii au ieşit la iveală fenomene care au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi” („Convorbiri literare”, 1.VIII.1877). Semnificaţia sintagmei s-a îmbogăţit în zilele noastre, prin contribuţia specialiştilor, a oamenilor de cultură şi a instituţiilor specializate (şcoala, institutele de cercetări lingvistice, radio, televiziunea, scriitori şi presa). Este o acţiune vastă, complexă, întreprinsă de cele vizate mai sus, pentru cunoaşterea, generalizarea şi respectarea normelor scrierii şi pronunţării corecte, a îmbogăţirii mijloacelor de expresie, pentru perfecţionarea limbii române. Cu toate acestea, sunt numeroşi ,,stricători” ai limbii şi astăzi.
Eminescu elogiază limba lui Bălcescu „culmea la care a ajuns românimea” în timpul său, limba folosită de Alexandru Odobescu, „curată”, cu „farmecul noutăţii”.
Mihai Eminescu consideră că şcolii îi revine o datorie de prim ordin pentru cultivarea limbii: „Studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească; ea este totodată organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.” La aceasta se referea şi Alexandru Odobescu, prin nişte cuvinte celebre, actuale şi în prezent: „Datoria cea dintâi a şcoalei noastre este dar de a învăţa limba ţării….şcoala va întipări simţământul patriotismului tinerimei. Limba noastră a fost acum de şaptesprezece secoli paladiul naţionalităţii române; fără dânsa, noi astăzi n-am fi. Dacă voim să mai fim şi mâne si poimâne şi mai apoi, să nu nesocotim limba noastră; să redăm pretutindeni, şi mai ales în şcoală, locul ce i se cuvine, locul de frunte.” („Patriotismul în şcoală”).
S-a făcut afirmaţia că Eminescu este creatorul limbii poetice românești. Iorgu Iordan, fără a respinge această aserţiune, vine cu unele nuanţări, precizări. În primul rând, consideră ca termenul potrivit în locul „limbii” este „limbajul”, de asemenea, nu trebuie să se creadă că, până la Eminescu, n-a existat un limbaj poetic, dimpotrivă, acesta a fost întemeiat de predecesori ai săi, Vasile Cârlova, Ion Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi mai ales de Vasile Alecsandri. Cert este că după Eminescu se va scrie altfel decât până la el, la fel după Tudor Arghezi, ambii reformatori ai limbajului poetic. Deci Eminescu n-a venit pe un teren gol, fapt stipulat şi de Lucian Blaga: „Toţi românii anonimi, care, de-a lungul secolelor noastre primordiale, au creat limba românească, au colaborat la Mihai Eminescu.” Este un adevăr înregistrat chiar şi de Eminescu prin preocuparea sa de a face o statistică a tuturor tipăriturilor până în 1875.
Preocupările şi ideile poetului despre limbă făceau obiectul unor dezbateri filologice purtate în cadrul societăţii „Junimea” şi în presa din vremea sa, fiind repere preţioase pentru specialiştii timpului.
După cum ne informează Ioan Slavici în „Amintirile” sale, Eminescu, Slavici și Caragiale şi-au propus să facă o gramatică, împărţindu-şi capitolele între ei, pentru a veni în sprijinul celor care manifestau interes pentru cunoaşterea şi cultivarea limbii române. Exigenţele sporite ale lui Eminescu, privind limba literară, se regăsesc în corectitudinea desăvârşită şi în valoarea expresivă a creaţiei sale.
Mihai Eminescu s-a folosit de acelaşi material lingvistic, utilizat şi de înaintaşii săi, dar într-un chip original, mult diferit, fapt ce i-au determinat pe unii să-l considere creatorul limbajului poetic românesc.
Prin urmare, Mihai Eminescu rămâne un deschizător de drumuri pentru cultură, limba naţională şi poezia românească.
Constantin E. Ungureanu
