Ionela Diana Apetrei este elevă în clasa a XI-a B la Liceul de Arte Plastice şi Muzicale „Constantin Brăiloiu”, la secţia pictură-arte plastice. În consonanţă cu maxima latinească «ut pictura poesis, dar desigur şi cu cea simbolistă «ut musica poesis», tânăra elevă compune şi ceva versuri, neinhibată, liberă ca pasărea cerului.
Îşi începe demersul liric prin a denunţa înstrăinarea socială, promisiunile care-o înconjoară, până şi pe îngerii care-i aruncă o scară dar tot cu un scop criminal: „Îngerii mi-aruncă-o scară./ Nu mă urc că o să doară/ La sfârşit tot mă omoară.”. Apoi, îngândurata adolescentă se cutremură autoscrutându-se: „Dacă-mi iau şi aripile,/ iar vor fi pământ”. Sigur că peste aceste incipiente minicompoziţii planează romantismul eminescian.
Fiind „adolescenta fără cruce”, la fel constată cu amărăciune că dacă-şi pierde sufletul îşi pierde şi zelul, iar confuzia începe să-i acapareze orice zel. Apoi, oftând adânc: „Mi-arunc disperarea în completarea nisipului/ privind scena grotescă a revoltei timpului” ş.a.m.d.
Prin urmare propun cititorilor „Gorjeanului” aceste două poeme: „Venin de şarpe” şi „Toamna”. (I.P.Brădiceni)
Venin de şarpe
Ce răni mă ustură de mor,
Când stau sub cer senin
Venin de şarpe-am în picior,
Iar suflul mi-e un chin…
Stoluri de păsări călătoare
Ce-n mine au să vină…
Penele negre-nfiorătoare
Pe fruntea-mi goală o să-şi ţină…
Mirosul pielii moarte
Pătrunsă de venin,
Conduce mai departe
Preludiul durerii…
Şi suflul iar mi-e chin…
Diana Apetrei
Toamna
Încerc să-mi abstinez prezenţa…
Încerc să văd prin trunchi
Acest copac îmi simte-absenţa,
Privind, din acest unghi…
Atât de-adânc ai fost pătruns,
De seva morţii…
Minune galbenă-ai ajuns,
Şi frunzele-au plecat în voia sorţii…
Mă simţi, mă aperi, mă blestemi…
Mă laşi să îţi păzesc regatul,
Cu ochii-mi orbi, atunci când chemi,
Ploaia şi vântul, să-mi dea sfaturi…
Diana Apetrei
