Termenul „defăimare” circulă în politica şi presa actuală, când se afirmă răspicat că va genera o lege, cantonată momentan în laboratoarele parlamentului. Ne amintim cu plăcere despre întrecerile sportive din anii trecuţi, când comentatorii afirmau despre „meci în deplină sportivitate”, adică nu îşi făcuseră loc violenţe verbale şi fizice. Nu se vorbea atunci despre distrugerea scaunelor şi a mobilierului din mijloacele de transport, nici măcar despre folosirea unui vocabular huliganic.
Conflictele sociale împingeau uneori oamenii să apeleze la insulte, calomnii şi chiar la violenţe fizice, dar exista instanţă penală, de multe ori ca o stavilă!
„Dai în mine, dai în buzunar!”, avertiza victima intenţia violatorului fizic (bătăuşului).
N-am prea văzut, în ultima vreme, prin instanţe penale, infracţiuni de genul celor de mai sus, dar televiziunea ne arată cam dese „agresiuni” ale profesorilor asupra elevilor, nu şi invers…
Insultele de la Cluj care au condus spre o condamnare nu sunt mai grave decât constatarea „şcoala face tâmpiţi!”, rostită de la nivelul înalt. Mai grav este faptul, că după buluceala din ’89, insultele şi calomniile au devenit politică de stat, mai ales la nivelul claselor de sus: partide, ziare, televiziuni, teatru de comedie, spectacole, mitinguri etc. Cum spectrul politic este împărţit în două direcţii, „de stânga şi de dreapta” şi chibţarii de jos se raliază acestei categorisiri, când se nasc contraziceri şi chiar duşmănii, iar caruselul insultelor şi calomniilor le urmează necondiţionat. Nici măcar perceptele biblice ale iubirii aproapelui şi iertării nu mai sunt luate în seamă, sub sancţiunea „păcatului”. Nimeni nu-şi pune întrebarea asupra impactului pe care aceste derapaje de la normele sociale îl au asupra procesului educativ. Am precizat că se pune accent pe „indisciplina” educatorilor şi mai puţin pe cea a elevilor. Palmele profesoarei din Tulcea, aduc mai multă audienţă decât lovirea profesoarei cu cartea de chimie, la tablă, de o elevă cu fustă scurtă, iar tăticu’, care se angajează să „tundă diriginta”, după ce aceasta a utilizat foarfeca în „castronul” fiului, a fost privit de reporteriţă ca săvârşind o bravură… Oare ce loc îşi fac în mentalul elevilor expresiile de la cel mai înalt nivel: tâmpiţi, păsărică, ţigancă, găozari, profund corupt etc.
Replicile n-au întârziat: chior, bandit, hoţ, jabră, hiene CURVĂ (pe panoul mitingului 2012). Nu este normal să se facă aluzii şi imitaţii privind înfăţişarea cuiva, felul de a vorbi şi defectele fizice: gură mare, picior de lemn, peltic, urât, gras, mustăcios etc.
Să sperăm că nu se va mai repeta fenomenul celor două pagini de la începutul „României Mari”, apogeul insultelor şi calomniilor în presa română. Nici „arta” nu a rămas corigentă la defăimare, „piesa” de teatru „Blonda, chiorul şi piticul” a „revoluţionat” dramaturgia românească?!… Consultând dicţionarul am constatat că termenul „defăimare” din sertarele politicii nu este bine orientat, întrucât este compus din propoziţia de + substantivul faimă (celebru, ilustru, minunat, distins etc.). Nimeni după ’89 nu are acea faimă pentru că e ciuruită de defăimare, ca să fie deposedat de ea. „Faima” este atinsă doar de cei care au plecat „la luptă cruntă”, parodiindu-l pe Alecsandri, adică cei şapte curcani din Vaslui, de cei patru chirurgi care au rezecat coada câinelui ca să-i confişte covrigii…, cel din Dej, care a ciocnit ouă cu medicul ajuns om al străzii şi fotbaliştii de pe stadionul scărilor din bloc, care au utilizat pisica drept obiect al muncii, chiar dacă nu era rotundă. Nu cumva culegem roadele educaţiei, prin furcile caudine ale „defăimărilor”?!…
Prof. Virgil Cercelaru
