Cultura

Departe de țară, au murit cu dorul de patrie în suflet

 | 19 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Se știe că unii din părinții viitorilor pașoptiști și-au trimis copiii la școli înalte, în Franța și Germania.
„Această idee providențială, acest act revoluționar, afirmă Bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri, a deschis porțile României la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi și s-au împământenit cu o repeziciune fără exemplu în oricare parte a lumii. Să fim drepți și să ne închinăm cu respect și recunoștință dinaintea memoriei părinților. Ei, prin traiul lor, păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în patria lor un secol de progres și de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor. Glorie și onoare părinților noștri! Ei au pregătit viitorul…”.
Și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de asemenea, în secolul al XX-lea, pleacă tinerii dotați în străinătate, pentru desăvârșirea studiilor, dornici de perfecționare în domeniul artistic sau științific.
Și copilul minune George Enescu, compozitor la 5 ani, la recomandarea profesorului ieșean Eduard Caudella, Costache Enescu și-a trimis copilul de șapte ani la Viena (1888), marele centru muzical care mai păstra gloria de odinioară. Datorită talentului și muncii sale, termină în doi cei trei ani obligatorii ai cursurilor pregătitoare de vioară. După încă trei ani de studii, în 1893, Enescu absolvă în mod strălucit cursurile, primind calificativul „excelent”. Unul din profesorii săi de vioară îl sfătuiește pe Costache Enescu să-l ducă la Paris, orașul luminilor, să-și continue studiile. Parisul era centrul muzical al Europei. Enescu avea 13 ani.
„În lumea muzicii, spunea Enescu, eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare”.
De la un an la altul, crește faima lui George Enescu în marile capitale ale lumii, pe care a cutreierat-o în lung și în lat.
Într-un interviu luat în timpul Primului Război Mondial, 1916, George Enescu declara: „Doresc să servesc de îndrumător, ducând muzica în cartierele mărginașe, în provincie, în țară, prin serbări, șezători, societăți corale și instrumentale”.
În septembrie 1946, George Enescu pleacă din România, oficial, într-un turneu în SUA și Canada, neoficial, în exil, pentru totdeauna. El se stabilea la Paris.
În condițiile instaurării regimului comunist, libertatea de exprimare este anihilată, imixtiunea politicului în viața socială și culturală devine tot mai agresivă, după modelul sovietic, urmările Reformei agrare din 1945 afectează direct familia lui Enescu, toate acestea l-au determinat pe artist, la cei 65 de ani ai săi, să părăsească țara.
Regimul comunist vrea să folosească renumele lui Enescu în scopul întăririi propriei imagini, de aceea, caută prin orice mijloace să-l determine pe marele artist să revină în țară.
Începând cu 1951, securitatea desfășoară acțiuni în mai multe direcții, având ca scop studierea amănunțită a personalității lui Enescu și a soției sale, Maruca Cantacuzino-Enescu, a situației materiale precare, deoarece agravarea bolii de inimă l-a împiedicat să mai susțină concerte. Dintr-un document al securității, reținem: „În timpul când povesteam despre țara noastră, din ochii lui Enescu, curgeau lacrimi prelungi pe obraji”.
Pe măsură ce treceau anii, veștile care veneau din țară îl întristează tot mai mult. În iulie 1954, Enescu avusese un accident cerebral, în urma căruia a rămas pe jumătate paralizat.
Într-o scrisoare către Dr. Petru Groza, Enescu mărturisea: „Mă gândesc tot timpul la țară, sunt cu tot sufletul la ea, în fiecare clipă, alături de poporul nostru. După ce mă voi face bine, am o singură dorință – să vin în țară”.
Din nefericire, această dorință a lui George Enescu nu s-a îndeplinit, pentru că la 4 mai 1955, s-a sfârșit din viață, în sărăcie, la Paris. Oare rândurile finale despre viața sa, expusă în „Amintiri”, au constituit o premoniție!? „Această poveste începe acolo, departe, pe plaiurile moldovene și se sfârșește aici, în inima Parisului”.
Regimul de la București voia ca Enescu să fie înmormântat în țară. Discursul lui Mihail Jora la Ateneul Român, legat de dispariția lui George Enescu, a ținut auditoriul în picioare. Pentru că Enescu nu precizase, în testament, unde vrea să fie înmormântat, Maruca, legatara sa universală, a decis ca Maestrul să fie înmormântat la Paris.
Românul George Enescu, unul din marii muzicieni ai lumii, își petrece somnul de veci în Cimitirul Pere – Lachaise din Paris.
Constantin Brâncuși, conștient că a venit „pe lume cu o menire”, după ce termină Școala de Arte Frumoase din București, secția sculptură, a luat în picioare drumul Parisului, cu gândul nobil de a se desăvârși în arta sculpturii. De fapt, mirajul plecărilor îl avea în sânge, în concepția lui, însăși viața este o călătorie.
Cel care „a luminat cărările și cărăruile artiștilor plastici români, ca și drumurile largi ale sculptorilor străini” (Petre Pandrea), făcând „pași uriași pe nisipul Eternității”, din nefericire, a avut aceeași soartă ca a genialului Enescu. Precum Enescu, a iubit meleagurile natale, astfel că în locuința sa de la Paris, unde a stat peste 50 de ani, Constantin Brâncuși „și-a creat atmosfera țărănească de acasă și nu a uitat niciodată bunătățile culinare, tradiționale gorjenești”, pe care le pregătea „personal și le servea oaspeților”.
După 1938, după ce a realizat Ansamblul de la Târgu-Jiu, în cinstea Eroilor căzuți în Primul Război Mondial, monumente sculpturale cu care s-ar mândri orice capitală din lume, Brâncuși n-a mai pus piciorul pe pământul românesc.
În timpul puterii comuniste, o anumită perioadă, personalitatea lui Brâncuși nu a fost agreată, arta lui era decretată ca fiind „burgheză”, decadentă, suprarealistă. „Statul român de atunci a refuzat moștenirea. Ce dureroasă lipsă de viziune!” – exclamă Sorana Georgescu – Gorjan. Era un vot de blam și din partea Academiei Române.
De fapt, niște activiști politici obtuzi, atât îi ducea mintea, în 1953, au încercat să demoleze Coloana, pentru fier vechi, bineînțeles, fără izbândă.
Simțind că sfârșitul călătoriei sale se apropie, octogenarul Brâncuși, bolnav și istovit, la 12 aprilie 1956, își dictează testamentul, prin care atelierul său și toată opera de la Paris le lasă moștenire statului francez, legatari universali, soții Istrati. În noaptea de 16 – 17 martie 1957, Constantin Brâncuși se stinge din viață, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris.
„Noi vom rămâne pentru vecie neconsolați, pentru că Brâncuși ne-a părăsit de două ori: o dată când a luat-o spre apus, să-și caute norocul, pe care, de fapt, îl purta în desagă – şi a doua oară, acum, nu prea demult, când a fost chemat să execute niște lucrări în cer” (Marin Sorescu).
La 19 noiembrie 1912, la Iași, se năștea, de asemenea, un copil minune, George Emil Palade, tatăl, profesor de filosofie, mama, institutoare. „Nu știi ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băiatul aista!” – îi răspunde, profetic, învățătoarea elevului George Emil Palade mamei sale. Premiant pe tot timpul școlarității, absolvent al Liceului „Alexandru Hasdeu” din Buzău, liceu pe care l-a absolvit cu nota maximă, pe când acesta avea numele fiului, „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. A intrat la Facultatea de Medicină din București, pe primul loc, cu nota 10, spre uimirea celorlalți candidați. A terminat primul și Medicina, iar din anul 1936, a fost încadrat la Catedra de Anatomie, condusă de profesorul Francisc Rainer și a devenit pe rând preparator, asistent și șef de lucrări. Susține teza de doctorat în 1940.
Căsătorit cu Irina (Lulu) Malaxa, fiica renumitului inginer și industriaș Nicolae Malaxa, la scurt timp, în același an, 1946, „genialul și zeița” au plecat în Statele Unite ale Americii, mai întâi, în laboratoarele profesorului Robert Chambers de la Universitatea din New York, apoi la Institutul Rockefeller (șeful departamentului de Biologie Celulară), la Universitatea Yale (conducător al catedrei de Biologie Celulară) și la Universitatea din California (decan pentru știință).
A venit de mai multe ori în țară, a făcut un raport adresat lui Nicolae Ceaușescu, rugându-l să-i lase pe cercetători să plece în străinătate. În 1961, devine membru al Academiei de Științe din S.U.A., iar în 1974, George Emil Palade primește cea mai înaltă confirmare: premiul Nobel pentru Fiziologie în Medicină.
În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare, iar în 2007, președintele Traian Băsescu îl decorează cu Ordinul Național Steaua României în grad de Colan.
George Emil Palade a decedat la 7 octombrie 2008, în San Diego, California. Mai avea o lună și ar fi împlinit patriarhala vârstă de 96 de ani. A fost incinerat, iar cenușa sa a fost împrăștiată de copiii său, Filip Palade și Georgia Palade van Dusen, în Masivul Bucegi, pe Vârful cu Dor.
Trei genii pe care le-a dat poporul român cu destine similare: George Enescu, Constantin Brâncuși și George Emil Palade.
Venind în contemporaneitate, într-o tranziție care nu se mai termină, depășind prognozele lui Silviu Brucan, când țara este condusă de politicieni submediocri, urmărind doar propria lor prosperitate, în numele interesului general, tot mai mulți români se îndreaptă spre toate zările și ceea ce este mai grav e că ne pleacă creierele acolo unde sunt condiții de perfecționare și cercetare și sunt mai bine retribuiți. Acești lideri n-au înțeles nimic despre miracolul japonez, despre japonezi, care, numai prin perfecționarea învățământului și prin oferirea condițiilor de cercetare, au ajuns la nivelul de dezvoltare de astăzi. Dimpotrivă, la noi, au fost distruse și învățământul, și cercetarea.
Dacă pașoptiștii și-au făcut studiile în Franța și Germania, veniți în țară, au pus bazele României moderne, e greu să fim optimiști că se va întâmpla același lucru, în zilele noastre.
Constantin E. Ungureanu

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL