Cultura

Despre Cotul Donului și pensia, ajutor de la stat

17 octombrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  213 vizualizari
balasa

Dragii mei,
În vara lui `90, imediat după balamucul din `89, la doar vreo… două, trei, săptămâni mai târziu, după marile isprăvi petrecute, începând cu data de 13 iunie (ziua următoare, 14, e ziua aia, n-ar mai fi fost!, în care s-au dus minerii să sădească panseluțe în fața Teatrului Național din București.), oarecum rătăcit în mine, în una din serile ce abia putea stăpâni căldura zilei, am ieșit din casă. Întâi și-ntâi, ca într-un ritual, m-am dus la locul în care era gata, gata, să fiu împușcat. În ziua de Crăciun, în toiul evenimentelor. Nu-l împușcaseră încă pe Ceaușescu! …Sau cine știe?! Mă rog, odată ajuns, am pironit cu ochii, mai întâi pământul, în care se scursese sângele celui ce murise acolo, probabil în locul meu, apoi cerul, și m-am luat, o idee, la sfadă cu Dumnezeu. De niciunde, nimic! Oamenii treceau care încotro și surzi, și orbi, și muți. Într-un târziu, Dumnezeu, plictisit: ,,Ceea ce este a mai fost, și ceea ce va mai fi a mai fost în alte vremuri; și Dumnezeu cheamă iarăși ceea ce a lăsat să treacă” – am auzit, undeva, în adâncul ființei mele, o voce ce ar fi vrut să mă liniștească. Biblia, Ed. Institutului Biblic, București, 2002, cap. III, versetul 15, pag. 666. Da, ,,și ceea ce s-a întâmplat se va mai, petrece, căci nimic nu este nou sub soare” ,,…Și, totuși, Doamne, noi încotro?” – am vrut iarăși să strig spre bolta ce mi s-a părut, atunci, un fel de fund de oală spartă. Am tăcut. Pașii m-au dus în părculețul din cartier. M-am așezat pe o bancă, în așteptarea unei adieri de vânt. Dacă aș fi fost un fumător, mi-aș fi aprins o țigară. Uite, așa, să fac eu ceva rău împotriva mea. Nu doar să mă otrăvească alții. În jur, totul părea răvășit. Aceeași stare și în mintea mea. Aproape nimic din ce știam stabil, în anii anteriori, nu mai era. Câteva clipe mai târziu, lângă mine, s-a aşezat, pe nesimţite, un bătrân. Mirosea a stătut. Și-a scos pălăria, parcă de pe un gând învechit şi a oftat adânc.
,,Greu, greu, mă, tată! Of, și arşiţa asta!… Zăpușeală acum, zăpușeală și după toiul nopții! Nimic nu mai e de mine! De! Așa mi-a cântat mie cucu! Vreau sau nu, trebuie să umblu pentru un căcat de pensie. …Ca după potcoave de cai morţi! Am fost la răzbel, încolo, în vale, spre ruşi, şi-acum, că de ce am fost?! Apoi, prizonier tot la ei, tocmai la capătul pământului, în Siberia! Ai auzit de Siberia? Cât vedeai cu ochii, bălării! Nu zăreai omul călare! Şi lupii: Hauuu, hau-hauuu! Mai bine crăpam acolo! După ce ne-au prins la Cotul Donului și am umblat prin ăl pustiu, ne-au descărcat ca pe vite, la o moară, într-un fel de sat. Am căşunat în hambare. Era acolo grâu… Ca aurul! Mult grâu! …Şi foame-n noi, pe măsură! Trei săptămâni, cât ne pișaseră rușii, băusem apă din copitele cailor, rămase urme în pământ, și linsesem un grunj de sare. A doua zi, jumătate au plesnit. …Iar lupii o vreme au tăcut. Apoi, frig de crăpau dracii. Şi lupii: Hauuu, hau-hauuu! Zi şi noapte! Mi s-a speriat somnul, iar ăştia,… că sunt nebun! N-am închis ochii de vreo… Ehe, ani! …Poate şi mai bine! M-am întors acasă. Nu m-aş mai fi întors! Nu tu nevastă, nu tu copii… Casa mea, sediul ceapeului. Dormi, dacă poţi! I-auzi-i: hau-hauuu! Lupii! Lupi, peste tot! Uneori mi se-arată! Iar ăştia, …să mă duc la nebuni! Zii și dumneata?! Pentru un căcat de pensie! Ajutor de la stat?!… Of, și zăpușeala asta!…”
Nicolae Bălașa

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL