Cultura

Despre nebunia vremurilor și pierderea de sine

 | 19 iunie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Dragii mei,
După ce am citit bilețelul lăsat de către Elena pe etajera din baie, am stat cu ochii pe ceas mai bine de cinci ore. Târziu, am căzut cumva de acord cu mine, că ea a ajuns la Cairo. Speram să mă sune. Nu a făcut-o. De altfel nici nu cred că ar fi avut cum. Era la un nou început de drum și un semnal de acolo, către oricine, ar fi costat-o scump. Un bâzâit de telefon am așteptat și în prima noapte, și în ziua următoare. Niciun semn! Cert este că îmi lipsea. Seara, când totuși mai trebuia să și dorm și trăgeam așternutul peste mine, vedeam în locul ei un mare gol. Gol și în inima mea! M-am consolat cu gândul că excursia despre care mi-a vorbit va fi totuși o excursie și nu modalitatea prin care se putea ieși dintr-un regim besmetic, închis ermetic. Au trecut și cele cinsprezece zile de vacanță la piramide, pe Valea Nilului, și tot nimic. Abia atunci am deschis o sticlă cu vin, mi-am turnat pahar după pahar până ce, fără să vreau, am adormit. Când m-am trezit eram un om împăcat și cu situația și cu realitățile timpurilor. E, asta e! Bine ar fi să-i fie bine, oriunde ar fi ea, acum, în lume! – i-am urat eu, în gând, în timp ce mi-am adus aminte cuvintele repetate de baba Rița înainte de a muri „Câinele nu fuge de bucătură”. Încheiase deja socotelile cu viața și voia să se ascundă de ea, de viață, cumva, în moarte. Femeie trecută prin ambele războaie, prin naționalizările despre care am mai vorbit, văduvă, înjurată de Tropăneață, de Ion al lui Grecu și alți nemernici ticăloșiți peste măsură. „Mai știi, pe-acolo o fi mai bine?! Pe-aici, ăla, hău, ălălalt, hău, iar eu, o adunătură de oase!” – se consola, rugându-L, zi de zi, pe Dumnezeu, să-i scurteze chinurile.
Fraților, vă spuneam în una din discuțiile anterioare, că prin 69-70, în România se trăia bine. Acum, firește, privind dintr-o altă perspectivă, nu știu cum să o scald?! …Cât de cât bine, mai bine zis și, mai ales, nu oriunde. Pe la oraș, unde se găseau de-ale gurii, la niște prețuri pe puterea de cumpărare a omului, mai treacă, meargă! Însă prin satele deja pustiite, treaba nu stătea tocmai la fel. Comuniștii inventaseră acordul global, apoi întrecerea socialistă și, evident, producția de peste 50 tone porumb recoltat, la hectar. Producții, de genul celor amintite anterior, nu au existat, la propriu, probabil, niciunde pe fața pământului. În consecință, munceau țăranii de se speteau, iar toamna se întorceau cu sacul gol de la cap-eu. (pentru generația tânără, cap=cooperativa agricolă de producție). Îți venea să le plângi de milă, însă cu ce folos! Nimeni nu lua pe cineva în seamă. De altfel, prin `74-75, când m-am apropiat și eu de sfârșitul studiilor, încet încet, s-au strâmbat cam peste tot lucrurile. În CAER (organizația economică a statelor comuniste, în realitate, un bloc militar al celor din est, în fruntea căruia, fosta URSS), se stabilise o înarmare de tipul, o ghiulea de tun pe cap de locuitor, la nivel planetar. Cu astfel de povară pe cap, praf și pulbere din bietul om! Nebunia înarmării a avut implicații nefaste asupra oricui, oriunde s-ar fi aflat el, pe fața pământului. În acel context, României, pentru că, în parte, tot avea resurse naturale, i-a revenit o haotică industrializare. La distanță de nici măcar 100 de kilometri, musai trebuia plantat câte un combinat chimic, capabil, la un adică, să producă și arme chimice, câte un combinat de utilaj greu, într-un cuvânt câte o uzină care, mascat, să producă armament, atât în timp de pace, cât și în timp de război. Pe deasupra, pentru energie, alături celor anterior enumerate, desigur, și câte o termocentrală pe cărbune. Lăsăm la o parte poluarea, intoxicarea la propriu cu amoniac și alte pulberi radiocative, spulberate peste câmpuri, la liber, de viscole și furtuni neobișnuite. Lăsăm și amintim cum poporului, spre orbire, i s-au mărit veniturile, adică i s-a mărit salariul lunar (aviz amatorilor de măririle de acum sau de oricând), însă nu oricum, ci invers proporțional cu posibilitățile de a beneficia de munca sa. Manipularea individului spre a economisi, spre a pune banii înapoi la ciorapul stăpânului, devenise politică națională. În acel context, sistemul bancar românesc a inventat carnetul de economii cu câștiguri în autoturisme. Îl inventase și l-a pus în miscare la nivel mental, în același moment în care a luat posibilitatea de a cumpăra la liber o mașină. Reamintesc faptul că o amărâtă de Dacia 1300 putea fi achiziționată doar dacă fie făceai parte din gașca comunistă, fie așteptai timp de peste cinci ani. Tot politică de stat era și felul de a te comporta umil față de mai marii vremurilor. Ca să poți avea o butelie de aragaz, trebuia să cazi în genunchi în fața acelorași mari șarlatani. Țăranului, pentru aceleași „favoruri”, i se cerea, în plus, să dea cotă statului, ouă, brânză, sfeclă, cartofi și alte produse, chiar dacă el abia avea după ce bea apă. Existența sa fizică ținea de lotul ajutător, de cei cinsprezece, treizeci de ari pe care putea să-i cultive și să-i culeagă! În rest, nimic! Și asta doar în cazul în care realiza normele de zile/muncă la cap-eu, iar pe deasupra, uneori, dacă făcea și pactul cu diavolul și își turna semenii, după caz, seară de seară sau săptămânal, la omul de legătură al securității în sat. Pe scurt, sărăcia încolțise cam prin `75-`76,, anul în care am terminat și eu studiile universitare, și își arătase bine fața prin anii ‘80 și mai ales după aceea. Fraților, nu cred că este vreunul din voi care a trăit în vremurile acelea și a uitat repartiția guvernamentală făcută de ochii lumii, la vedere, prin telespicher. Copiii de activiști ajungeau la locul de muncă repartizat, doar dacă el era unul călduț, prin vreun minister, centrală cu planificări de stat sau, în cel mai rău caz, la vreo regională de partid. Altfel spus, pentru ei repartiția era doar o hârtie bună de băgat între buci. Pentru ceilalți, pe de o parte, o formă de a exista, pe de alta, o altă formă de a fi șantajați. Te duci acolo, papi, nu, rabzi! Faci aia, aia și ailaltă, ne mai gândim, poate găsim și o locuință, în caz contrar, alături curvelor, te vor mânca păduchii, (obișnuiți sau dintre cei lați), la căminul de nefamiliști, locul în care chiloții se usucă la comun, pe sârma stabilimentului. Pe chestiunea asta, cu repartiția guvernamentală, s-a speculat mult atunci, se speculează și acum. „Statul îți dădea de lucru! Statul îți dădea casă, masă, dreptul de a respira, de a-ți face o familie, apoi dreptul de a te regula etc..! Satul îți dădea însă nu și dreptul de a te pișa contra vremurilor. Pentru cei ce cârteau în front, inventase securitatea comunistă, mecanism perfect în a spăla creiere și frânt oase, la propriu. Mă rog, nu intrăm în amănunte, că mi se întunecă mintea, mi se chircește sufletul și îmi vine să vomit. Ce-i drept, îți dădea, dar te și priponea mai ceva ca pe o gloabă, a cărei soartă era să-i care, zi de zi, povara. Când nu mai voiai, te aruncau mai ceva decât pe o măsea stricată. Ca și în ziua de astăzi! Ieși cumva din rând, nu mai slujești cu credință interesele la vârful partidului, nu mai cotizezi la nivel de șeful șefilor, în câteva zile, dosar și zdup, tocmai la beciul domnesc. Nici acolo nu îți vin mințile la cap și ciripești, ca să mai vezi lumina zilei, te-apuci, câțiva ani buni, de scris. …Și scrii pentru mileniul douăzeci și cinci. Nici dracu nu te ia în seamă! În pușcărie putrezești! În caz contrar, asemeni blondelor cu cur bombat și părul fir de aur, scapi. Sentința întârzie să apară, iar când va fi să vină, pedeapsa-i de mult ispășită, în puf sau în cerdacul casei boierești, loc tocmai bun de hormonizat. …Și de chestii, socoteli! Păi, oameni buni, acum, ca și pe vremea comuniștilor mei, imediat după anii 50, când marile beții și orgii sexuale se dădeau în casele boierești, abia confiscate de aceiași băieți deștepți. Ce Dumnezeu, doar nu ne-am pierdut mințile și nici nu ne-am ieșit din ritm. Doar avem gena de Omul Nou-Supraom, în noi.
Ca să nu o lungim prea mult, că prea bate la ochi, trebuie să vă spun că, deși eram printre primii la absolvirea facultății, din cauza celor amintiți mai sus, a copiilor de activiști, astăzi cei ce au vândut tot ce se putea vinde, din ce au muncit alții, abia am prins, la repartiție, o gară, la prima vedere, mică, dintr-o localitate, Ișalnița, de la marginea Craiovei. Acolo, un combinat chimic cât vedeai cu ochii, și termocentrala ce făcea parte din sistemul sugerat mai sus. Se muncea zi și noapte, la foc continuu.
Ca să nu vă spun cam cât praf de cărbune am înghițit și nici câtă cantitate de substanțe toxice mi-au trecut prin plămâni, că iar bate la ochi, vă povestesc cum m-am întors la Ghița, după ce Elena a dispărut. Atracția sexuală, pe baza căreia și-a întemeiat întreaga operă și Sigmund Freud, nu mi-a dat pace nici mie. În vacanța de dinainte de terminarea studiilor, m-am întors, iarăși, în sat, la ai mei. Acolo și Ghița, un fel de copilărie a mea, întinsă pe câteva pagini de carte, între două coperți încă vii. Sincer din fire și, în același timp, inconștient, luat la bani mărunți, pentru că nu mai dădusem de ceva timp în urmă, niciun semn de viață, în loc să motivez și eu ca tot „omul deștept”, cum că am fost ocupat peste măsură cu examenele, cu tot felul de proiecte tehnice, m-am apucat să-i spun Ghițăi cele întâmplate.
– Bă, Făt-Frumos din Dud, îmi vine să-ți ard vreo două, cât să-ți treacă pofta de umblat creanga după tot felul de zăpăcite! Păi, ce a avut mă aia și nu am eu? Apoi, de-asta te-am lăsat eu ani de zile cu botul la țâțele mele?! Lasă, că bine ți-a făcut! – m-a certat ea, vânătă până în vârful urechilor. – Iar acum… Acum să te văd, că și eu mi-am găsit unul! Na! Să vedem, îți convine?! Cine aleargă după doi iepuri, rămâne în curul gol, un fel de gură- cască în târgul cu boi și tonți… Boi încălțați, vreau să spun! Bine ți-a făcut ea și bine îți fac și eu! – a repetat Ghița, însă cu lacrimi în ochi.
Nu mi-a convenit că a făcut-o pe Elena zăpăcită, nu mi-au convenit nici cele spuse de ea, însă am tăcut. Mă știam vinovat, însă încă simțeam gustul păcatului dintr-un fel de rai al copilăriei.
– Bine! N-am să fac din tot un capăt de lume…– mi-am zis mai mult pentru mine, m-am roșit, apoi m-am întors, gata să plec.
– Nu?! E, lasă că ți-arăt eu numai capete de lume!… Mă frate, și când se uită omul la tine, mai să bage mâna în foc și să jure că ai fi un fel de… Am simțit eu ceva în suflețelul meu, însă nu și nu! „Luceafăr blând” e un sfânt! Când colo, el, doar dracu gol și atât! …Mă, uite ce, te mai iert și acum! Dar dacă se mai întâmplă vreodată… Of, că îmi vine să te strâng de gât! Înțelegi?
– Păi, dacă e așa, ce facem întâi și întâi, ne ducem în fundul Cerboaiei la Părul lui Cioacă sau găsim un alt loc…
– Of!!!
– Și cu ăla, de zici că l-ai găsit?… – am întrebat eu ironic.
– Mă, pe ăla l-aș da dracului, însă ăla ești tu! Mă înțelegi, că acum te zgârii pe ochi!
Un am mai târziu, după ce ne-am împăcat și după ce am terminat și eu facultatea, am cerut-o pe Ghița în căsătorie.
-Acum, trebuie să vin la tine împețit, după datină?! – am întrebat-o eu după ce a zis că vrea să-mi fie nevastă.
– E, mai vii? Ce atâtea formalități? În plus, vreau să evităm momentul ăla, în care stabilesc ei nunta, de parcă ar fi a lor, și se tocmesc mai rău ca la târgul de vaci. Le spunem și gata! Oricum, și unii, și alții așteaptă momentul ăsta de mult. Ei erau siguri că o să ne luam!
– Doi ani mai târziu, Ghița mi-a dăruit un copil. Ne descurcam bine. Lucra și ea, lucram și eu. Ba mai mult, atunci, la venirea pe lume a copilului, eram deja șef de gară la Slatina, în condițiile în care locuiam la Craiova. Naveta nu mă deranja. Mă simțeam fericit, chiar dacă, zilnic trebuia să fac compromisuri cu sistemul. Cel mai mare a fost în ziua în care s-a stabilit că Scorniceștiul trebuia să ia locul întâi pe țară, în cadrul întrecerii socialiste. Ordinul muncii, clasa I! Ca să vedeți și voi cum se dau premiile! Sub ochii mei, zilnic falsuri și iar falsuri. Ba mai mult, în preajma vizitei lui Ceaușescu, cu tot alaiul său drăcesc, în satul în care s-a născut, am pus umărul la ferchezuirea prezentului. S-au schimbat vacile, gata să cadă din picioare, cu unele rasă de rasă, aduse din Olanda, în locul oilor din niște saivane deja cosmetizate, au fost aduse turme tocmai din Australia. Pe pajiștile din preajma Scorniceștiului,, în locul răpciugoșilor, câțiva cai de rasă. Ca să dea bine ochiului, am făcut, în preajma ceape-ului și în centrul comunei, iarba de un verde crud, chiar dacă trecusem de mijlocul toamnei, apoi am raportat cele peste cinzeci de tone de porumb culese, la hectar, evident, cântărite cu vagon cu tot. Una peste alta, am făcut pe plac conducătorului iubit. Deși zilnic aveam mustrări de conștință, mi-am dat seama că, fără a îngenunchea în mine, și fără a face pactul cu diavolul, într-un asemenea context, când ești prins în chingi și nu ai de ales, în viață nu poți răzbi.
– În definitiv, dacă minciuni vor, minciuni le dăm! – mă consolam în fiecare seară, înainte de culcare, când o alintam și pe Ghița, și copilul. Alteori, după ritualul amintit anterior, înghițeam pe nerăsuflate o jumătate de sticlă de vodcă și adormeam cât ai clipi. Dimineața îmi frecam ochii, uneori îmi mai dădeam și palme, apoi o luam de la început.
– Aseară, iar ai băut! – mă dojenea ea. Dă-i în paștele măsii! Nu te mai încurca cu ei!
– Dă-i! – îi răspundeam uneori, parcă otrăvit. – Da`, te cheamă Bărbulescu, cumnatul lui Ceaușescu, îți pune un pahar de schoth, de whisky, în față, te pune să-l dai pe gât, apoi îți ordonă să faci una, alta, poți să zici nu? Aci e aci!
– Of, las la o parte faptul că te poți îmbolnăvi, însă nu am încredere în ei. Tu nu vezi că omul de rând rabdă, iar ei își fac mendrele? La tot pasul mă tem pentru noi toți, dar mai ales mă tem pentru copil… Aș vrea să plecăm oriunde, să ne mutăm.
Nu i-am răspuns. Știam că aproape nimic nu mai depindea de mine. Regimul îmi dăduse sentimentul de putere și mă înjugase fără să vreau. Conștient sau nu, eram, la tot pasul, aceeași slugă ca oricare alta, în iadul de dinaintea raiului făgăduit de către Cel de Sus. „Vremea trece, vremea vine”, vorba poetului, și odată cu ea și noi. Cu toată sărăcia vremurilor, prins în sârba sistemului, nici nu am simțit când au trecut cei zece ani de la terminarea facultății. Mi-am dat seama, doar în momentul în care m-a sunat un coleg ce s-a ocupat de organizarea formalităților.
În ziua cu pricina, am lăsat copilul în grija celor apropiați casei, apoi eu și Ghița împreună cu un coleg, soția sa și cei doi copii, într-o Dacia 1300, am pornit spre București, întorcându-ne cumva în anii adolescenței. Ne-am revăzut profesorii, ne-am revăzut noi, între noi, colegii, am mâncat, am băut, ca de altfel la oricare altă petrecere, iar într-una din zilele următoare, relaxați, cu un fel de memorie a timpului în noi, ne-am întors spre casă. Pe drum, pe autostradă, am continuat să glumim, pe seama altora, până în momentul în care, acolo unde nu erau separate benzile, din sens opus, a intrat o mașină în noi. Din izbitură am fost aruncat la patru, cinci metri de locul accidentului. Când mi-am revenit, am constatat că Ghița murise pe loc. I se înfipsese suportul oglinzii retrovizoare prin mijlocul frunții, în cap. Aceeași soartă a avut-o și colegul meu. A scăpat soția sa și cei doi copii. O ambulanță ne-a dus la spital. Acolo, sub tratament, am uitat de durerile fizice, însă un cutremur în adâncul sufletului m-a scos din timp. Nu mai eram eu și nici prezentul. Luni întregi am colindat pe străzi, refuzând orice. Doamne, la ce bune toate, când nu mai ești? Când nu mai ești tu, om? La ce?
Nicolae Bălașa

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL