Cultura

Despre Prezentul chinuit, anii copilăriei și sânișorii Ghițăi

26 octombrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  175 vizualizari
balasa

„Când ai încetat să fii mai copil, ai murit de mult.”
Fraților,
Când mintea scapă din priponul prezentului chinuit, facem cum facem, și una, două, ne aruncăm în anii copilăriei, locul în care, cel puțin la prima vedere, ar fi fost pentru fiecare, cândva, raiul pe pământ. Raiul și oricare dintre noi, unul din locuitorii lui. Așa mă găsesc de fiecare dată și pe mine, chiar dacă, după cum v-am spus, prin locurile copilăriei mele, prin anii `50 și…, nu prea curgea nici lapte și nici miere. Cei șapte ani de acasă i-am absolvit muncind. Ba cu animalele pe câmp, ba ținând de porumbi, la rărițat, ba la săpat… Nici că se putea altfel! Fiecare din casă trebuia să dea din mâini. Sărăcia de după război, făcuse și iar făcuse pui. Nu tu îmbrăcăminte, nu tu ceva de pus în picioare… În plus, nici mâncare, pentru toți, pe-ndestulate. Ziua de muncă la ceapeu, doi lei și, eventual, un kilogram de grâu și unul de porumb. Asta, în condițiile în care mai rămânea ceva după ce se dădeau cotele de război, la ruși. În caz contrar, hrana oricăruia din semenii mei se rezuma la ce se strângea după lotul ajutător, la câte ouă făcea găina și cât lapte strângeam de la cele câteva oi și capre. Norocul nostru ne era câmpul și pădurea. Din primăvară, de când fragile parfumau fânețele, și până toamna, târziu, când se brumau porumbele, peste tot, fructe! Mai dulci, mai acrișoare… După cum aveam și noi răbdare. Probabil, ele, fructele câmpului, au făcut să nu simt și nici să-mi amintesc că aș fi răbdat vreodată, cumva, de foame. În timpul zilei, un ou, o bucată de brânză și atât. …Însă dacă erau coapte dudele, mâncai dude, răsăreau bureții, bureți mâncai până ce te umflai. Doar seara ne strângeam cu toții în jurul mesei și întingeam cu mămăligă într-o tigaie cu jumări și ouă prăjite. După ele, strachina cu lapte, apoi somnul nostru dulce. Oamenii de atunci, ca și cei de astăzi. Mai buni, mai răi… Fiecare după cum ziua abia trecută nu le schilodise mai mult decât deja era, nici trupul și nici sufletul. Tristețea, atunci, ca și astăzi, se simțea peste tot. Până și cei ce acceptaseră schimbarea încă nu își găsiseră locul în ea. De aici și bucuria își avea un fel al ei de a fi. Veleanu, proprietarul unui bordei și a câtorva familii de albine, strânse de prin scorburile copacilor, nu pierduse nimic la colectivizare. Vara, cât era ziua de lungă, blestema de toți sfinții, făcând la cărămizi, în așteptarea asfințitului, când se veselea cu Veleanca lui. Turnau pe gât țuică, în poartă, la unul, Ghioace, omul ce inventase pufoaica fiartă, amestecată cu ardei iute și ceva leșie, rămasă de la făcutul săpunului. După ce se îmbătau bine, se înjurau ca chiorii și ajungeau acasă din îmbrânceli și huiduieli. Ce câștigau ziua, dădeau pe gât seara și în dimineața următoare. Toamna, când vindeau cărămizile arse, trăgeau linie și, sub ea, nimic. Norocul lui că învățase, din auzite, câteva articole din ,,Codul bunelor maniere”! Mai fura o găină, mai rupea oasele cuiva, angrenaj pe la partid, mai înjura pe vreunul cu funcție, ca să fie luat în seamă și, peste iarnă, an de an, stătea la mititica. Pentru el, acolo, când afară zăpada era cât gardul, viața era ca într-un hotel de mâna a doua, din timpurile de astăzi. Dacă în vreuna din zile se întâmpla să nu fie așa, pe scenă urcau cei din Gura Lupei. Bătăi, scandaluri, furci, topoare, garduri rupte și capete sparte… Apoi împăcarea, tot la Ghioace! Altfel spus, triumfătoare, sărăcia făcea spectacol. Desigur, fără a conștientiza, mă amuzam. Totuși, dacă ceva m-a bucurat atunci, mai mult și mai mult, a fost faptul că, la timp, tatălui meu i s-a întors mintea la cap. Umblase nopți și zile, alături activiștilor de partid, însă când a văzut că rușii uitaseră să mai plece de pe aici, că cei ce îi erau alături deveniseră bestii, când a simțit că mai totul se împuțise, a profitat de conjunctură și s-a făcut și el mecanic de locomotivă. Umbla așa, prin lume, ba ducea vite, ba căra oameni… Odată, traversând câmpuri și iar câmpuri, a ajuns tocmai la malul mării. Când s-a întors, abia și-a putut stăpâni plânsul. Lăsase acolo, în mijlocul Bărăganului, și bătrâni, și femei, și copii, la fel ca mine, toți aproape în pielea goală. Nu tu apă, nu tu hrană… De, noua ordine socială își spunea cuvântul!
Cu un fel de strângere de inimă, îl petreceam cu vederea, de fiecare dată. Mi se părea că se duce undeva, într-o poveste, locul în care avea să se lupte, din răsputeri, cu toți balaurii. În realitate, la muncă, de-a lungul drumului, înghițea, săracul, la praf de cărbune și fum, cu sacul. Uneori, când mi se făcea dor de el, urcam, seara, tocmai în deal, la Balota. Îl așteptam să-i văd, locomotiva cu abur, fiara sălbatică scoțând flăcări pe nări și să-i flutur o cârpă ruptă dintr-o ie ponosită. Rar se întâmpla să fie el! …Însă, dacă era, îmi arunca, în grabă, o legătură cu câțiva biscuiți, câteva turte de zahăr și o mână de bomboane. ,,Gata, hai, fugi, că te înghite magaoaia!” – îmi zicea zâmbind amar. Până acasă, aproape că le terminam. Dădeam din bunătățuri și lui Ioane, și lui Ghiță al Ghițăi, și Ghițăi, și Ioanei. Dacă se nimerea baba Rița pe pod, la poartă, în fața casei, locul în care își aștepta, de la ,,răzbelul ăl dintâi”, să i se întoarcă, de pe lumea ailaltă, omul, îi dădeam și ei. Nu prea mai vedea, însă îi plăceau cofeturile. Restul împărțeam, vesel, cu ai casei, în minte doar cu glasul roților de tren. Hodoronc-tronc-tronc, hodoronc-tronc-tronc!
Uu-uuu!… Duminica, atunci când se dădea hamul jos de pe mine și mai toți din sat se odihneau pe prispa casei, alergam cu Ghița și ceilalți din mahala, în vale, la Dunăre, și ne scăldam. Ca să nu ne ia cumva valurile, ne bălăceam, ca niște împelițați, în vreo groapă, de pe lângă fluviu, unde apa abia ne ajungea la brâu. La vremurile de atunci, nu tu chiloți, nu tu bichinei!… Ghițăi îi crescuseră sânișorii… ,,Mda, fiecare copilărie cu cofeturile ei! ”
Nicolae Bălașa

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL