Ce uşor le vine unora să vorbească în locul altora, când situaţia nu-i priveşte! Chivei, luată pe nepregătite, îi era mai uşor să nu spună nimic, decât da sau ba.
E drept că are vârsta de măritat, bărbatul a dovedit că-i „copt la minte”, este frumos, cu obrazul neted şi permanent îmbujorat, ca dovadă al unui trai bun, ochi albaştri ca cerul senin, mustăcioară ca spicul de grâu copt, are o avere cum puţină lume adună în ziua de azi, dar ce să zică ea?! Măcar să mai treacă o zi, să se gândească bine ce răspunde, că în mod sigur ce zice ea, precis o să zică şi ai ei de acasă. Dar… aşa-i datina şi trebuie respectată.
Gugulanul îi mai îndemnă pe oaspeţi să mănânce, întinse sticla cu tărie lui nea Ion, care încercă să spargă liniștea creată de emoţia firească a fetei, luată pe nepregătite. El ştia ce-a păţit când a peţit-o pe nevastă-sa, Veta lui Mereuţ, cu care se cunoştea de multă vreme şi, când i-a spus că vine s-o ceară de nevastă, în ziua aia ea a plecat intenţionat de acasă, prin pădure, cu vacile, ca să nu fie de față la tocmeala măritișului, deşi lui îi spusese că-l vrea de bărbat şi-l lăsase să umble cu mâna pe corpul ei, pe unde vrea el.
– Domnu’ Trailă, zise nea Ion, îşi aflaseră numele, noi nu plecăm azi, că avem marfă multă şi avem de colindat pe coclaurile astea. Până mâine, se gândeşte şi Chiva şi-ţi dă răspunsul. Cu voia dumitale, poate ne mai primeşti şi deseară ş-om mai vorbi pe îndelete, că vezi, asta-i treabă serioasă şi nu suntem de p-aici! Acum, o să-ţi arătăm ce marfă avem şi să-ţi alegi ce-ţi place, că ne făcuşi primire şi găzduire ca la fraţii dumitale, da-ţi-ar Dumnezeu sănătate, că ai suflet mare de creştin, cum puţini mai găseşti în ziua de azi! Ca să-l oprească din „cuvântare” pe olteanul guraliv, gugulanul, ridicându-se în picioare, semn că masa era încheiată, le spuse să-şi golească sacii de marfă în târnaţ, că, slavă Domnului, „loc îi destul!”
Masa s-a terminat într-o linişte deplină. Oltenii s-au ridicat în picioare, s-au închinat, au zis bogdaproste şi să fie sufletelor numite de gazdă, s-au dus la bagajele lor, iar bărbatul gazdă a rămas să ridice masa.
– Chivă, nu fi proastă să dai cu piciorul la norocul tău cu care n-o să te mai întâlneşti niciodată! îi zise Măria fetei, când goleau conţinutul sarcinilor în care aveau marfa, mai mult șoptit decât vorbit, ca să nu fie auzită decât de ea. Tu vezi ce om îi acesta? Cumsecade, bogat şi frumos. De ce nu mai sunt eu în locul tău, că aici aş rămâne acum! Aş da-o dracului de Zorzila sau de Văianu, că n-ai după ce bea apă, de sărăcie ce e! Tu n-ai nici unde să-l primeşti, fă, dacă vine să te ceară de la ai tăi. Ăsta-i boier, nu alta! continuă s-o îndemne, să nu refuze şansa vieţii ei. „Meriţi, Chivă, că eşti fată frumoasă!” au fost ultimele cuvinte de laudă, pe când despacheta la străchini, ulcioare, tutun, coloniale și alte produse aduse pentru vânzare.
Nea Ion, care n-a mai zis nimic, „a cântărit bine situaţia”, a scos toate vasele făcute din pământ, dar a lăsat în sac sub haină, marfa uşoară, dar de valoare, că, de!, poate iese în câştig cu ceva. Olteanul tot oltean rămâne, când vede că altul este mai bogat ca el.
Când treaba a fost gata, ei cu marfa expusă, gazda cu masa ridicată, cel din urmă s-a urcat pe o scară din târnaţ în podul casei, de unde a slobozit trei braţe de lână, câte unul pentru fiecare, mai voluminoși decât puteau intra în sacii cumpărătorilor regăţeni.
– Luaţi câtă vă trebuie, alegeţi din cea mai frumoasă, dar iertaţi că nu-i spălată! N-a avut cine să se grijească, că n-a fost ochiul şi mâna de femeie în casă. Poate la anul o fi… Chiva!
În asemenea împrejurări şi-a cunoscut tanti Chiva, sora bunicii mele dinspre mamă, bărbatul alături de care a trăit până la bătrâneţe. Oltenii au mai dormit o noapte în casa lui Trailă, s-au desfătat cu tot ce era mai bun, au intrat în rosturile gospodăriei, iar când au plecat au trecut pe la conace, unde erau turmele de oi, să ia brânză şi carnea unui berbec, iar spre casă au venit însoţiţi de pretendentul la „mâna fetei”, care, pe doi cai Lipiţani, frumoşi ca din poveste, le-a transportat toate bagajele, urcând în şa, din când în când, şi pe frumoasa lui zână care, chicotind, încerca să înveţe şi să se obişnuiască să meargă și astfel într-o călătorie.
De la plecare, a descălţat-o de opincile ei mari cu gurgui întors, nepotrivite pentru scăriţele de la şa, oferindu-i ca încălţări o pereche de ghete cu carâmb înalt, potrivite cu viitorul ei statut de nevastă de om bogat.
În Zorzila, satul ei de naştere, a fost mare petrecere, iar babele mai ţineau minte „ că, la Ursitori, visul mamei sale i-a prezis un asemenea viitor!” Măria şi nea Ion, tovarăşii ei de drum, au „umplut comuna cu vestea despre norocul ce-a dat peste Chiva lui Dobrescu, să se mărite cu un bănăţean putred de bogat şi frumos.” La despărţire de casa părintească, au fost prezenţi toţi fraţii şi cumnaţii, mai puţin Nicolae, căpătuit prin Basarabia. Masa a fost pusă în bătătura măturată pentru ultima oară în acea dimineaţă de Chiva, veselă că-i nevastă, dar şi tristă că se desparte de ai ei şi pleacă de acasă, de pe meleagurile unde se născuse şi trăise până atunci.
*
… O dată pe an, pe un cal frumos cu desage grele şi bine cumpănite, tanti Chiva trecea munţii, pe acelaşi drum al lânii, să-şi vadă părinţii şi fraţii, cu copiii şi nepoţii lor. Aşa am cunoscut-o şi eu şi am asemuit-o cu Vitoria Lipan, eroina din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Ce brânză gustoasă, burduşită şi afumată în coajă de brad ne aducea şi cu câtă curiozitate o priveam, admirând-o în mersul ei călare, stând în şa bărbăteşte, pe un murg sprinten, în păr fumuriu, cu picioarele subţiri, alergând la trap, ca un căluţ din basme…
Mugurel Pădureanu-Coarba
