Cultura

Dincolo de poet – Ion Popescu-Brădiceni

 | 18 iunie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

Paradoxal, scoţând o carte, pierzi un ideal. Şi idealurile sunt puţine. Poate de aceea poetul este fantastul fără neamuri şi cin, orbul care scormoneşte-n sine până când sufletul se ofileşte mai devreme ca trupul. O eternă dorinţă de certitudine, un narcisism naiv şi candid îl face să se dezvăluie prematur lumii, care-l cataloghează după propriul său chip: bun sau nebun.
Pe Ion Popescu-Brădiceni nu l-am văzut niciodată lucrând. Probabil, exact ca în viaţă, o face sub presiunea timpului netrăit lumeşte, neodihnit şi încordat ca un arc, până când ceea ce crede că exprimă definitiv atinge forma dorită conştient.
Alchimist înveterat, Ion Popescu-Brădiceni agită cuvintele în neştiute retorte, mai adaugă puţin praf de filosofică nelinişte, mai târguie un concept de estetică primară şi, încetul cu încetul, poemul se solidifică, pârguindu-se precum un cristal bun de aranjat în diadema reginei.
De câţiva ani, el scrie la O SINGURĂ CARTE. Atunci când simte nevoia ieşirii în lume, îi pune un titlu provizoriu. Când „Turnul lacrimei”, când „Căderea între cuvinte”, când „Serile la Brădiceni”. Titlul nu are importanţă, pentru că nu exprimă întregul, doar frântura de căutare până la marea izbândă. De altfel, după două-trei zile, o ia de la capăt. Mai lucid, mai nestăpânit, mai tenace. Până când găseşte alt titlu, altă formă, altă stare de graţie. Până mai adaugă ceva Cărţii. Perfecţionist fiind, are o doză necesară de paranoie. Benefică doar poeţilor.
De fapt, Ion Popescu-Brădiceni este ULTIMUL MARE SIMBOLIST ROMÂN. Nu pentru că reia/ preia/ creează simboluri, descifrabile la o citire atentă, ci pentru că el nu poate crea dincolo de aceste simboluri. Lumea lui e jalonată concret: aici e Poetul, aici Poezia; acesta e filosoful, asta e viaţa; aici locuiesc eu; dincolo e Farsa, Comedia, Moartea. Cuvintele sunt materiale, grele, mustesc de adevăruri. Se exprimă pe ele, într-un joc etern, vârtej de incertitudini certe, cu dublă ieşire: spre ele însele şi spre noi. Singulară şi inefabilă ieşirea înspre noi. Ca o poartă prin care poţi zbura dacă intuieşti unde-i zăvorul.
Altminteri, e noapte. Grea, nesfârşită, bântuită de stafii. Ici, acolo, străluminări de sunete colorate. Îmbrăcând forma gândului. Visului?! Mâini arse de linişte întinse către cuvânt. Pauză. Pace. Război? Necunoscutul e pretutindeni şi nicăieri. În chip poetic locuieşte omul. Poetul? Poetul e omul căruia ceea ce-i omeneşte îi este străin. În afară de propria fiinţă.
Ion Cepoi

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL