Sunt născut în dunga Ogașului Iepuroiu din centrul satului Aninoasa, cu istorie până în „aninoasa” (loc nisipos, între arini – anini, din Evul mediu), ca fiu al fierarului ION și al cărui CIOCAN a bătut pentru toate satele vecine și al Mariei, o mânuitoare a SECEREI, care mai era numită de colectiviști „felceriță”, după ce a tratat un confrate accidentat la muncile câmpului. Dorința de a profesa ca dascăl în satul natal mi-a fost infiltrată în suflet de dascălii – diriginți ai gimnaziului natal, VENERA CRISTESCU și DOREL JUGRAVU, care s-au apropiat părintește de mine.
Liceul l-am urmat într-un Filiași rural, cu statut de centru raional, unde, la fel ca în gimnaziu, profesorii – diriginți ION MIHAI și CONSTANTIN HOBEANU, mi-au completat dorința din gimnaziu, prin structura lor psihologică și didactică, de cea mai bună calitate.
Din studenție am plecat în profesie înarmat cu dexteritatea de a pătrunde în tainele lingvistice și literare și mai ales în împărtășirea acestora în fragedele fructe. Și aici am dobândit „cicatrici” sufletești din partea profesorului univ. Emilian Ștefănescu, ale cărui prelegeri (cum zicea minunat d-lui) s-au referit multă vreme la Mihai Eminescu. Cu nemaiîntâlnită omenie, trăire profesională și dăruire, și-a desfășurat seminariile psiho – pedagogie, asistenta universitară Marilena Rotaru. Din păcate, astăzi, doar unul dintre acești minunați dascăli se mai află printre noi…
Am fost repartizat ca profesor de limba și literatura română într-un sat al județului Bacău și astfel am luat contact cu mărăcinișul politico – social, cu condiția ingrată a dascălului obligat să locuiască la gazde nevoiașe și apucătoare, lipsite total de respect pentru intelectualul satului, poate și din cauza sclaviei la care era supus de organele locale de partid.
Într-un sat fără electricitate, gaze, apă canalizată, asfalt etc., în care majoritatea colegilor erau localnici, am fost folosit pentru asanarea viesparului din cancelaria școlii, pe tondul taberelor în luptă pentru conducerea școlii. N-a durat decât câteva luni și părțile s-au împăcat, iar eu, dintr-un dezinfectant pentru deratizarea habitatului, am rămas singurul „stafilococ” din colectivul didactic, totodată și cu organele de partid, iar eu am scăpat de o blestemată muncă de conducere, transferându-mă într-un sat din Aninoasa, atât de iubită atunci. Am plecat din satul băcăuan cu o singură avertizare, din toate relele: „În satul dumitale, vei avea necazuri și mai mari!”. Din păcate n-am ținut seama de acest avertisment al organului de partid, singurul lucru „bun” pe care l-am dobândit în câțiva ani acolo.
Descălecând (vorba cronicarului) în satul natal, am fost întâmpinat de unele ostilități, unele pornite din faptul că postul era jinduit și de alte persoane, iar altele aveau la bază fortificațiile existente ca în județul moldav, cu fost politico – social, iar eu devenisem „fără loc”.
Timp de patru decenii (1972 – 2012) am fost ținta calificativelor sclave, retribuțiilor financiare cinstite sau răpite abuziv, a ploii de sancțiuni și critici halucinante, iar înaintea lui ’89 a „îndepărtării din învățământ”. Inamicul n-a fost mediul, oamenii din sat, ci ai ciripitorilor pe canalele secrete, repercutate în directorași sau mai ales directorașe (venite în sat prin căsătorie), cotizanți activi la inspectoratul școlar, partid, securitate. Ei asigurau „controlorilor” mei, destul de harnici, masa, cazarea și portbagajul. Din convingere, cultură istorico – politică și origine săracă, când am cerut să fiu primit în partid, n-au ținut seama de stema secerei și ciocanului din familia mea, cum am arătat mai sus, ci m-au alungat ca pe un lepros! Cinismul a atins apogeul prin faptul că, în dușmănie, ulterior, au fost înnobilați cu carnet roșu toți colegii, mai ales navetiștii, care imediat au părăsit satul cu aceste „suvenire”.
Singurul bun pe care l-am găsit în Aninoasa a fost faptul că se lucra la Muzeul de istorie și arhitectură în „Cula Cocoș Crăsnaru” din satul Groșerea. Încă din prima lună de activitate în comuna natală au deposedat gospodăriile bunicilor materni și paterni, precum și a multor săteni, de obiectele istorico – etnografice pe care le-am predat primarului și îndrumătorului cultural de atunci. Celebra Culă din Groșerea astăzi arată ca după bombardament, după ce statul socialist a îngrijit-o peste patru decenii, la fel ca Școala Centenară „Tip Haret” din centrul Aninoasei, ca să nu mai vorbim de alte școli din comună. Văzând că în Aninoasa, ca și în satele vecine, nu există un centru cultural, am propus la 4 luni de la venirea în sat, ca școala celor 5 eroi ai războaielor mondiale, din centrul Aninoasei, să se numească „Școala Eroilor” sau Căminul Cultural „Editura Ram”, la care primarul de atunci a răcnit din vârful prezidiului: „Dumneavoastră aveți puțină obrăznicie”! Așa au trecut patruzeci și cinci de ani!
Virgil Cercelaru
