Cultura

Dumnezeu are milă de noi, când avem iubire milostivă

 | 08 noiembrie 2012, 16:24 | 0 comentarii | 

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXV-a după Rusalii, în care se prezintă Pilda samarineanului milostiv, într-una dintre faptele de bunăvoire mistagogică ale Mântuitorului, parcă se înmănunchează în aceeaşi mantie a îndumnezeirii pământeşti, asemeni unei raze de lumină care sărută genele zorilor, înţelepciunea dorinţei de înveşnicire a vieţii prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru aflat în suferinţă, ca o măsură a clipei care ne înalţă sufletul sensibil şi ne umple inima de bucuria ostenitoare a facerii de bine!

Semnatura eletronica CertDigital

Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
Din această «Lecţie de viaţă», desprinsă din realitatea în care trăim fiecare dintre noi, aflăm că doi oameni, un preot şi un levit, consideraţi oameni respectabili, de la care ne aşteptăm ca să fie binevoitori şi mai slobozi la întrajutorarea aproapelui, au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de mângâierea unei faceri de bine, pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea drumului. Tot atunci, pe acolo a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit, dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii, iar Domnul Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu nepăsare, ci, el s-a apropiat, dar nu ca să privească şi să facă doar un reportaj de senzaţie şi cu substrat comercial despre situaţia respectivă, cât, mai ales, ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru tămăduirea lui. Pilda aceasta este uşor de înţeles, dar cum Iisus este acela care întreabă pe învăţătorul de lege: “care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: “Cel care a avut milă de el”. Şi Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”! Acesta e cuvântul cu care se încheie această pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei, pentru a desluşi tâlcul cuvintelor şi al faptelor de viaţă! Poate că desluşind această parabolă şi adâncind în mintea şi în sufletul nostru fapta samarineanului milostiv, de multe ori este necesar să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmte, înguste şi chiar egoiste a fariseilor, cu privire la aproapele nostru aflat la ceas de nevoiţă. Doamne, mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi să-i decriptăm viaţa zbuciumată de spectrul crizei şi al sărăciei! Să vedem că faţa lui este faţa noastră, iar chipul lui este chip de om, ca şi noi! Da, e adevărat că din cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă şi un cuget, în care pâlpâie un licăr de raţiune şi îşi cântăreşte acum toată nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea, iar într-o asemenea circumstanţă, se cuvine să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi viaţa acestor oameni, chiar dacă ne vom cutremura! În multe locuri şi în multe zone măcinate de conflicte sângeroase, lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, cu deosebirea că azi puţini se apleacă smeriţi şi cu dragoste de frate asupra lor.

«Mergeţi şi voi şi faceţi bine semenilor voştri care sunt în suferinţă»
De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi! Pilda e aşa de frumoasă şi de instructivă, pentru că de la început vedem ce înseamnă să nu-l iubeşti pe cel de lângă tine, pe aproapele tău din drum, aşa cum au făcut preotul şi levitul, iar la sfârşit, în totală opoziţie, surprindem ce înseamnă să-l iubeşti pe aproapele tău, neinteresat şi cu bunătate, oferindu-i cu mare dragoste ajutorul, legându-i rănile şi purtându-l până la cel mai apropiat han, iar acolo, lăsându-l în grija gazdei şi plătindu-i şederea întru tămăduire. Poate că la fel ne îndeamnă şi pe noi Mântuitorul Iisus! Aşa ne spune şi nouă astăzi, celor din lumea nostră ultra-tehnologizată şi supra-aglomerată, la începutul postului: «Mergeţi şi voi şi faceţi bine semenilor voştri care sunt în suferinţă»! Să mergem şi noi să dăm o pătură şi o haină celor care dorm pe străzi în frig şi-n umiditate, să dăm şi noi o pâine şi o sticlă cu apă celor flămânzi şi însetaţi, să mergem şi noi să vorbim cu cei consideraţi în excluziune socială, cu cei nebăgaţi în seamă, cu cei pe care societatea îi marginalizează şi-i împinge în singurătate şi sărăcie! Să fim cu mult mai buni, să nu mai refuzăm pe nimeni, să-i tratăm ca oameni şi pe cei ce trăiesc de multe ori ca neoamenii, ca animalele în stradă şi sub cerul liber, fără să aibă nimic, iar în acest fel, să ne aducem aminte şi de cei de care, de obicei, nu ne amintim pentru că suntem prea ocupaţi cu problemele noastre, să dăruim şi mai mult, şi în felul acesta vom fi vii! Avem impresia, de atâtea ori, că nu înţelegem nici măcar cine poate să ne fie aproapele, mai ales dacă avem impresia că pentru fiecare om, acest cuvânt însemnă altceva, când se gândeşte doar în sensul egoist al simţirii sale! Da, Mântuitorul ştia aceasta, poate de aceea a spus această minunată parabolă a samarineanului milostiv, arătându-ne că aproapele este orice om, pentru că şi Iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste toţi oamenii, fără nici o deosebire! Iubirea noastră trebuie neapărat să se acordeze cu modelul suprem al Iubirii divine! O iubire fără limite, o iubire nesfârşită, iar noi ne putem întreba: De ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi desăvârşitorii şi împlinitorii ei. Pe când Samarineanul, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi, plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu rugămintea de a avea grijă de el.

“Domnul ne-a învăţat să socotim aproapele fiecare om care pătimeşte”
Sfântul Vasile cel Mare ne spune: “Domnul ne-a învăţat că trebuie să socotim aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”, îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete şi boli. Omule, nu mai întreba, cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din pildă n-a întrebat, cine este cel căruia i-a salvat viaţa! Aşadar, parabola samarineanului milostiv este o lecţie simplă şi clară despre modul cum trebuie să înţelegem Iubirea ca dimensiune dumnezeiască a existenţei noastre, ca unică măsură a umanităţii unei firi care se dezminte şi poate ca o scară prin care ne putem înălţa la idealul asemănării cu Dumnezeu. Noi suntem cei care judecăm dacă este iubirea pe care omul o poate învăţa, plecând chiar de la realitatea concretă, imediată, de la aproapele nostru, de la semenii de lângă noi, pe care trebuie să-i privim întotdeauna ca pe nişte egali, ca pe nişte fraţi, ca pe unii ce sunt şi ei creaţi după chipul lui Dumnezeu. Numai în felul acesta ajungem să-L descoperim pe Dumnezeu în fiecare dintre noi, pentru a afla că tocmai acesta este miracolul Iubirii prin care Dumnezeu ni se revelează cu adevărat. Purtaţi cu mintea la acest moment din viaţa pământească a Mântuitorului, mulţi dintre noi, chiar ne putem imagina în postura învăţătorului de lege, dar nu ca ispititori ai lui Dumnezeu, ci ca întrebători întru firea nostră schimbătoare. Desigur, ca oameni dornici de a cunoaşte, de a înţelege şi de a împlini învăţăturile mântuitoare, spunem ca pentru noi înşine: “Doamne, ce să facem”? ca şi cum ar fi întrebarea pe care fiecare I-am pune-o Domnului, atunci când suntem încercaţi de diferite necazuri şi cumpene în viaţă. Deci, să ştim că putem să alergăm la Domnul, că putem să-I cerem sprijinul, ocrotirea, pentru că este Cineva gata oricând să ne întărească, să ne susţină pentru a merge mai departe. Să fim atenţi, însă, noi nu trebuie să-L ispitim pe Dumnezeu, să-L punem la încercare, precum învăţătorul cu suflet fariseu din parabolă! De multe ori, aici intervine slăbiciunea firii omeneşti, pentru că deşi e simplu şi clar, ne este greu să înţelegem şi să împlinim voia Lui Dumnezeu!
Profesor, Vasile Gogonea

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL