Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXII-a după Rusalii, ca un balsam al înţelepciunii, ne îmbogăţeşte mintea şi sufletul cu neasemuita învăţătură a Bogatului nemilostiv, Luca XVI, 19-31, mai ales prin ceea ce Mântuitorul ne dezvăluie a fi tabloul vieţii unui om bogat şi fără nume, ca şi a unui sărac numit Lazăr, poate o revelaţie plastică a bogăţiei trufaşe, pline de mândrie, o ilustrare a bogăţiei şi a confortului ostentativ, pe de o parte, iar pe de altă parte, polul sărăciei, al necazurilor şi al suferinţelor de tot felul.
Drama unui om bogat care toată viaţa lui a petrecut “în porfiră şi în vison”
Dumnezeu îmbogăţeşte sufletul oamenilor care au iubire milostivă şi fiecare dintre noi desluşim că bogatul trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă pentru satisfacerea dorinţelor neostoite ale trupului, ale adorării de sine, cu atât mai mult cu cât el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui, ci, trăia dominat de un gen de patologie autodemolatoare a egoismului şi a visului de mărire deşartă, reflectate în oglinda vieţii acesteia trecătoare! Evanghelia Duminicii acesteia ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti o mare dramă a unui om bogat care toată viaţa lui a petrecut “în porfiră şi în vison” acoperitoare de ceea ce numim bogăţie vestimentară, dar ajunge, în lumea cealaltă să se chinuiască în iad, pe când un sărac pe nume Lazăr, care a petrecut în lipsuri, râvnind la fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului, a ajuns în “sânul lui Avraam” pe tărâmul Raiului ceresc. Însă, drama este cu atât mai mare cu cât, din focul iadului, bogatul vede pe Lazăr petrecând cu patriarhul Avraam, iar acum noi avem şi marea surpriză să vedem că bogatul, de această dată, manifestă “bun simţ”, pentru că a învăţat între timp să se şi roage, tocmai el, care ştia doar să mănânce, să bea şi, eventual să dispreţuiască pe săracul Lazăr care cerea milă chiar de la poartă. De această dată, nefericitul din ceruri adresează două rugăminţi dreptului Avraam şi niciuna dintre acestea nu-i este ascultată. Pilda despre bogatul care avea de toate cele îndestulătore vieţii materiale, dar nu avea nume şi era lipsit de milostivire, arată că aceia care nu au trăit cum se cuvine şi nu L-au căutat pe Dumnezeu, îşi vor da seama de greşeala lor, dar nu vor mai avea atunci putinţa de a se indrepta. Chiar dacă ochii lor se vor deschide şi vor vedea limpede care e adevărul, poate că simţămintele acestui bogat le încearcă, pesemne, toţi cei care se mută din lumea aceasta, desigur, potrivit încredinţării celor de dincolo, care va fi şi încredinţarea noastră, a muritorilor dintotdeauna, că singura noastră călăuză adevarată pe calea vieţii rămâne numai Dumnezeu! Tocmai de aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu, pentru că fiind nemilostivi, ei sunt ca nişte furi, sustrag şi ascund partea săracilor, dar furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, a pedepsei instituite prin lege juridică, dar din mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa, oameni buni! Plăcerea satisfăcută ostentativ durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veşnicie de chin, când constatăm că şi luxul este împovărător pentru sufletul nostru, cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că tu, bogatule, dormi pe un pat luxos, moale şi altcineva moare de frig într-un culcuş de paie, iar pe tine nu te mustră conştiinţa! Pofta şi plăcerea sunt minciuni, iluzii, de aceea, să căutăm adevărata cinste şi bucurie, şi nu umbra, care este păcatul şi ispita, mai ales că bucuria cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor, ci din fapta cea bună şi din apropierea de Dumnezeu.
Dumnezeu vede tot praful care se depune în sufletul nostru
Toată viaţa aceasta este aidoma unui câmp de luptă, nu de repaus, iar prin necazuri de tot felul ne desăvârşim! Prin necazurile acestea, mari şi mărunte, de fiecare zi, pentru că de multe ori întâlnim oameni cărora, deşi aparent nu fac nici un rău, ci fac numai bine, poate le merge totul rău, de moment, iar alţii, care fac mult rău, le merg toate bine! Poate că văzând acestea, avem o mare revoltă în suflet, dar niciun rău aici, pe pământ, nu e rău total, ci are în el şi ceva bun. Numai diavolul este răul total, iar pentru liniştea noastră, să acceptăm că orice faptă bună, sau orice bine, are şi un grăunte de rău, când, spre exemplu, posteşti, dar te mândreşti! De aceea, oamenii răi se bucură aici, pe pământ, pentru fărâma de bine care există în răul lor, iar cei buni suferă aici pentru răul pe care-l conţine binele lor, aşa încât, dincolo, fiecare să fie răsplătit cu toată dreptatea, şi pentru bine şi pentru rău. Dumnezeu nu este nedrept cu niciunul dintre noi, iar prin suferinţele din această lume suntem curăţiţi de păcatele la care noi, de multe ori, nici nu vrem să ne gândim sau nici nu le bănuim. Dar Dumnezeu, la lumina Lui necreată, vede tot acest praf care se depune în sufletul nostru, acest praf păcătos care ne întinează şi noi nu vrem să-i dăm importanţa cuvenită. Câte gânduri, câte vorbe, câte pofte ne răscolesc pe dinlăuntrul nostru şi ne întinează haina albă a credinţei dătătoare de viaţă, fără să realizăm cât suntem de murdari în suflet, aşa cum ne murdărim pe mâini şi pe haine! Şi să nu credem cumva că judecata din urmă va fi aşa cum vedem noi astăzi prin judecătorii şi prin tribunal, nişte judecători care stau şi ascultă părţile, cu slăbiciunile şi virtuţile lor, pentru ca după aceea să pronunţe o sentinţă sau alta, interpretabilă şi suspectă de părtinire! Judecata din urmă se şi spune în tradiţie că va fi foarte scurtă, va fi o cât se poate de firească şi de simplă constatare a stării şi a “deprinderilor” noastre, după care vom fi invitaţi să ne continuăm viaţa “dincolo”, fără însă a mai avea obiectul şi instrumentele păcatului. În viaţa de dincolo, nu mai sunt posibile instrumentele păcatului, pentru că aici chinul, durerile, neîmplinirea şi nefericirea de care vorbeşte Scriptura sunt departe de sufletul nostru, căruia, în mod firesc şi normal i se dă posibilitatea să-şi continue viaţa sa virtuoasă, iar aceasta se numeşte rai şi fericire veşnică.
Hristos nu a vorbit prea multe despre lucrurile trecătoare
Este foarte interesant că situaţia bogatului din această lume vrea să ne înveţe că viaţa aceasta este umbră şi vis, mai ales că diferenţa între bunătatea Dumnezeiască şi cea lumească, diferenţa între natura divină şi cea umană dovedeşte că Hristos nu a considerat de cuviinţă să vorbească prea multe despre lucrurile trecătoare şi care sunt supuse molimei şi ruginei. Bogatul nemilostiv a uitat că era răspunzător de felul cum îşi foloseşte mijloacele şi capacităţile sale, iar dacă Binecuvântările Sale, Dumnezeu şi le-a revărsat peste bogat, contrar celor fireşti, bogatul fără nume le folosea în mod egoist spre slava sa şi nicidecum spre slava Creatorului său. Aşa este omul, când toate îi merg bine! Poate mulţi dintre noi ne închidem pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti. Dar, nu cel care stă cu mâna întinsă este nevoiaş, ci acela care are nevoie de ajutorul nostru, pentru că niciodată nu va ajunge cel nevoiaş să stea cu mâna întinsă din prezenţa unui dram de luciditate în subconştientul lui! Iar cel care stă cu mâna întinsă a ajuns să practice această virtute a sărăciei ca pe o meserie aducătoare de bani, iar, de fapt, el este asemenea bogatului nemilostiv. Bogatul nemilostiv a agonisit averea sa, nu prin virtutea sărăciei, cerşind, ci pe alte căi, iar pedeapsa celor care profită de fapta milosteniei va fi cu mult mai mare decât cea a bogatului nemilostiv, pentru că ei încalcă, în agoniseala lor, nu numai o poruncă, ci pe toate! De bună seamă, această remarcă nu îi priveşte pe oamenii cu adevărat necăjiţi şi care trebuie ajutaţi! Pentru că Dumnezeu îmbogăţeşte oamenii cu iubire milostivă, Evanghelia Duminicii acesteia ne dovedeşte că nimeni nu va putea să facă nimic pentru noi, atâta vreme cât nu înţelegem noi să facem tot ceea ce trebuie şi tot ce ţine de noi, ca să ajungem în sânul lui Avraam, iar nu în locul de chinuri al bogatului nemilostiv!
Profesor, Vasile Gogonea
