În activitatea pastorală am stat de vorbă cu nenumăraţi oameni. Mulţi îşi trăiesc viaţa liniştit, în pace, cu credinţă şi cu încredere că Dumnezeu le poartă de grijă. Şi aşa şi este! Alţii însă nu şi-au găsit pacea, nu au linişte, nu ştiu ce să facă şi nu înţeleg ce le lipseşte, sufletele lor pribegind aievea.
Important este că viaţa noastră să fie trăită în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Dacă vom face acest lucru, vom avea o cruce de dus, dar nu vom fi singuri pentru că în fiecare suferinţă asumată este Hristos prezent şi suferinţa noastră se va transforma în bucurie; vom deveni părtaşi ‘’morţii şi învierii lui Hristos’’. Mulţi au suferinţă, dar nu au cruce pentru că trăiesc învăluiţi în ceaţa teluricului, nu pot ieşi din robia propriilor patimi, nu se roagă, nu participă la Sfintele Slujbe, nu au credinţă nici nădejde, nici dragoste. Părintele Arsenie Papacioc, în scrierile sale, îi îndeamnă pe oameni să vină către Hristos să se spovedească cu sinceritate absolută pentru ca harul Duhului Sfânt să poată să lucreze în sufletele lor …’’Aşa că nu trebuie să vă temeţi. Duceţi-vă la duhonici să vă spovediţi şi să vă dezlege. N-avem niciun fel de scuză, să ştiţi! Ne-a dat Dumnezeu destul de mult, ne-a făcut cu mari puteri. Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului. Şi cu adevărat este ! Şi dacă Dumnezeu a spus: Sunt cu voi până la sfarşit, fiţi credincioşi Sfintei Scripturi!‘’
Sunt singuri, ei şi suferinţa lor. Cine are cruce are şi suferinţă pentru că fără ea nu putem deveni parte din Dumnezeu, dar niciodată nu deznădăjduim pentru că ochii noştri stau ţintă pe cel care ne-a scos din robia păcatului, pe cel care S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.
Cei vechi spuneau că: ‘’Norii nu-şi fac griji că vor cădea în mare, deoarece ei nu pot să cadă, să se înece. Dar sunt liberi să creadă că ar putea, şi sunt liberi să se teamă dacă asta le e dorinţa.’’ Printr-o analiză amănunţită constatăm adevărul celor grăite. Dacă Dumnezeu ne-a făcut ca să fim fericiţi, de ce ne este frică? Ce este de fapt frica?
Frica sau teama, are numeroase forme, origini şi feluri. Există o frică normală, sănătoasă, ce reprezintă cel mai bun mijloc de pază împotriva diverselor greşeli şi pericole. Există, de asemenea, frica care ne poate paraliza atât din punct de vedere personal, cât şi profesional, ne poate inhiba şi împiedica să ne atingem scopurile şi visele. Aceasta poate lua o formă patologică… o frică constantă şi cronică, un impediment al vieţii liniştite.
Şi totuşi avem tot atât de multă nevoie de frică pe cât avem de durere. Durerea ne atenţionează şi ne semnalizează tulburările petrecute deja în organismul nostru, pe când frica ne previne cu privire la diverse probleme care pot avea loc în viitor.
Spunea Herbert Harris: ‘’În esenţă, frica este lipsa credinţei în Dumnezeu’’. Nu trebuie să ne împăcăm cu aceasta. Ea poate fi şi trebuie depăşită. Să ţinem minte cele două mari adevăruri aflate la temelia credinţei noastre, care par a se împleti amândouă în acelaşi fir, chemat să ne conducă la tot lucrul şi în toată viaţa noastră. În primul rând, că aparţinem lui Hristos şi în al doilea rând că suntem uniţi cu El ‘’că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim.’’
O privire mai amănunţită aruncată asupra vieţii noastre ar conduce la concluzia, împărtăşită de toţi maeştrii spirituali, indiferent de şcoala căreia îi aparţin, că absolut tot ceea ce înseamnă gânduri, acţiuni, comportamente sau reacţii ne sunt stăpânite şi dictate de două emoţii fundamentale: iubirea şi frica. Fără cale de coexistenţă, cele două se exclud şi se înlocuiesc reciproc: acolo unde nu este iubire nu există altceva decât frică, iar acolo unde există frică, nu vom găsi niciodată iubire. De multe ori ne punem întrebarea ‘’De ce anume ne este frică?’’ Cum spuneam mai sus, orginile fricii sunt nenumărate; ne este frică de cerinţele noastre, de aşteptările noastre sau de responsabilitatea noastră în legătură cu ele. În esenţă ne este frică de viaţa însăşi. Şi ne este frică de viaţă pentru că ea se sfârşeşte prin moarte, ceea ce înseamnă că de fapt, ne este frică de moarte. Aşadar, putem concluziona că toate spaimele noastre se reduc în final la frica de moarte? Deşi primul impuls de a răspunde ar fi cuprins între imposbil şi extrem de ambiguu, lucrurile nu stau chiar aşa. Cheia stă în înţelegerea lucrurilor şi a fenomenelor. Dacă am înţelege acest proces al morţii, am reuşi, cumva paradoxal, ca în final, ca rezultat al acestei înţelegeri, să înţelegem viaţa.
Frica se manifestă prin gânduri în cea mai mare parte. Dacă reuşim ca printr-o analiză proprie şi atentă să rezolvăm anumite temeri sau frici, putem ajunge într-o stare de sănătate spirituală care să ne permită să înţelegem cu adevărat cine şi ce suntem fiecare dintre noi. Atunci când ne va fi clar că sursa bucuriei vieţii şi un mers bun al lucrurilor nu este în afara noastră, ci în interiorul nostru, frica va dispărea complet.
Deşi acest lucru îl putem înţelege ca pe o îndepărtare faţă de oamenii din jurul nostru, în mod paradoxal vom fi mai atrăgători pentru cei ce ne înconjoară. În ciuda fricii că oamenii ne vor părăsi, ei vor fi atraşi de puternicia pe care vom începe să o deţinem, de stabilitatea, de sănătatea noastră spirituală şi emoţională…departe de aroganţă şi mai conştienţi de noi înşine.
A ajunge în starea în care eşti conştient de tine însuţi şi în starea de indentificare personală, realizăm că numai noi suntem sursa bucuriei vieţii noastre. Aceasta reprezintă o latură pozitivă a metamorfozei prin care omul şi-a îndepărtat toate fricile. Dacă acest drum, dacă această transformare este grea, numai singuri putem afla asta. Dar oricare ne-ar fi gândurile este bine de ştiut că fricile NU sunt reale!!! Suntem inventatorii propriilor frici! Decizia de a înfrunta frica va implica mobilizarea energiei interioare pe care vom fi surprinşi că o avem şi o stăpânim din plin. Este energia emoţiei, a bucuriei, a vieţii.
În curând frica va dispărea, iar viaţa va deveni o bucurie, aşa cum a fost menit dintotdeauna să fie. Fiecare dintre noi, putem începe când vrem…când suntem pregătiţi. Poate chiar azi. Poate chiar acum.
Preot Ion Tomescu
