Cultura

Dumnezeu şi învierea cea minunată a sufletului omenesc!

 | 04 noiembrie 2010, 18:21 | 0 comentarii | 

invierea fiicei lui IairNe aflăm cu toţii înaintea Pericopei Evanghelice a Duminicii a XXIV-a după Rusalii, în care se vorbeşte despre Învierea fiicei lui Iair, o minunată pledoarie a faptului că un om care îmbracă haina smereniei şi care va căuta să-şi redobândească sănătatea

Semnatura eletronica CertDigital

, ca un dar al Lui Dumnezeu, va înţelege, în cele din urmă, că Tatăl Ceresc doreşte mântuirea sufletului fiecăruia dintre noi şi dobândirea vieţii veşnice. Prin urmare, Evanghelia aceasta se dovedeşte a vindecării şi a învierii omului prin iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care ne arată că în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază, dar, mai înseamnă că omul cu credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, în faţa necazurilor, nu are niciodată pricină să se teamă, ci, să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor. gogoneaPentru aceasta, poate că Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea, nu ca să primească laude de la ei, ştiindu-se că toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui, ci, pentru ca ei să cunoască adevărul, cel care ne arată că tot binele pe care îl primeşte omul, de la Hristos Însuşi îl primeşte cu voia Sfintei Treimi!

“Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”

Se relatează că mai-marele sinagogii din Capernaum, un anume Iair, un om cu prestigiu deosebit în rândul comunităţii care se aduna în fiecare sâmbătă la sărbătoare, avea o fiică de doisprezece ani care se zbătea între viaţă şi moarte, fiind singurul copil al său. Aflând că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat o mulţime de bolnavi şi a ridicat mulţi oameni căzuţi în păcate, Iair şi-a făcut loc disperat printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea nemărginită şi L-a rugat să meargă la casa lui pentru a-i vindeca fiica bolnavă şi aflată pe patul de moarte. Mai aflăm că unii dintre sus-puşii vremii erau ostili lui Iisus, aveau multe îndoieli cu privire la învăţătura Lui, deoarece li se părea că El introduce noi învăţături şi o nouă orientare în propovăduirea credinţei, de aceea, Îl priveau cu suspiciune, rezervă şi îndoială, dar, cu toate acestea, Iair avea o smerenie adâncă şi multă încredere în Iisus. Degrabă, el căzu la picioarele lui Iisus ca în faţa unui Domn al vieţii şi Îi ceru ceea ce nimeni altul nu putea să-i dăruiască, anume, vindecarea fiicei sale care se lupta cu moartea. Prin urmare, deşi făcea parte dintr-o tagmă care-L contesta pe Iisus, el s-a apropiat de Iisus şi a căzut în genunchi în faţa Lui, cerându-I să meargă să-i vindece fiica, deoarece avea credinţa nezdruncinată că în Iisus Domnul sunt prezente şi lucrătoare puterea, înţelepciunea şi iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni. Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea, atunci când spune: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui”. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plungeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuseră deja pregătirile de înmormântare. Numai că, în faţa acestei privelişti, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: “Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”, deşi cei de faţă primeau această încurajare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate, ştiind că a murit.

Luând mâna celei adormite, îi strigă: “Copilă, deşteaptă-te”

Să judecăm cu dreptate, aşa cum se cuvine, că Iisus a trecut peste neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă. El scoate afară pe toţi, afară de părinţi şi trei dintre apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob, iar apoi, luând mâna celei adormite, îi strigă: “Copilă, deşteaptă-te!”. “S-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (v. 50-51). Dând poruncă să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut spre vindecare, Mântuitorul Hristos a plecat. Desigur, care a fost bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama din momentul când şi-a văzut unica fiică pe care o credea moartă, înviată în faţa tuturor. Minunea aceasta a făcut-o Domnul, pentru ca să se întărească în oameni credinţa. “Crede şi se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, deoarece a înviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani, îndeamnându-l să creadă, deşi durerea în momentul acela îl copleşea ca om şi nu mai putea să-i întărească acea credinţă binecuvântată. Numai că, în chip minunat, cuvântul Lui Hristos: “crede numai”, îl întăreşte pe omul aflat în culmea disperării, îi dă putere să creadă şi să vadă minunea învierii fiicei lui. Vedem că toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus înseamnă tot atâtea pledoarii pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi cu încrederea că pot să aibă viaţă veşnică. Să înţelegem că Evanghelia Duminicii acesteia vorbeşte despre o credinţă pe care, într-o anumită măsură, toţi o avem. Dar, pentru că este imperfectă, credinţa noastră este adesea supusă ispitelor. Şi cea mai îngrozitoare, cea mai puternică dintre aceste ispite este moartea unei persoane dragi şi apropiate.

În faţa lui Iair stătea, nu doar un Învăţător, ci Mântuitorul lumii

Textul Evanghelic ne oferă un exemplu clasic despre felul cum putem îndura o astfel de experienţă în ciuda tuturor dificultăţilor ei. În acelaşi timp, cred că ne arată din nou, cât de mult avem nevoie de credinţă, deoarece, numai prin credinţă Dumnezeu ne dă şi ne va da puterea Sa de a nu cădea din punct de vedere spiritual, într-un astfel de moment dificil. Orice poate fi îndreptat, dar nu moartea. Moartea este ireparabilă. Înaintea ei, nici Învăţătorul nu mai avea vreo putere. Da, aşa s-ar părea, potrivit limitelor înţelegerii noastre umane, dar nu potrivit înţelegerii Lui Dumnezeu. Iisus, după ce a auzit anumite cuvinte de disperare, i-a spus lui Iair: “Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi” (Luca 8,50). Şi în acel moment Iair a respins înţelegerea umană, acceptând înţelegerea Lui Dumnezeu. Deodată, omul a realizat că în faţa lui Iair stătea, nu doar un Învăţător, ci Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, chiar Dumnezeul Însuşi, pentru că numai Dumnezeu are puterea necuprinsă asupra vieţii şi a morţii. Ca prin minune, Iair a acceptat înlăuntrul său cuvintele: “Nu te teme; crede numai”. Din acel moment, el a trăit doar prin aceste cuvinte şi a continuat să-l urmeze pe Iisus, intrând în casă. Poate că mulţi vor spune că acesta este un miracol al învierii, iar astfel de miracole nu se întâmplă astăzi. E foarte adevărat, însă acelaşi miracol ni l-a promis nouă tuturor. Să credem şi noi cuvintele Evangheliei, că morţii vor învia, că asemenea lui Iair, trebuie să Îl urmăm pe Hristos în credinţă. În chip minunat, cred că acest drum al lui Iair urmându-L pe Hristos, nu s-a încheiat şi nu se va încheia vreodată. Dar, ca să se întâmple aceasta, luând exemplul lui Iair, trebuie să stăm aproape de Iisus şi să îndurăm tot ceea ce Dumnezeu ne trimite pe drumul vieţii noastre. Drumul lui Iair a fost scurt, dar, ale noastre ar putea să fie lungi şi anevoioase, după cum ne este dat, poate vor dura până la sfârşitul vieţilor noastre. Dar, să avem credinţa că vom fi redaţi celor dragi ai noştri care sunt deja cu Domnul.

Numai Credinţa statornică ne apropie de sfinţenia vieţii

Oare, de ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit ? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei, neîncrezători, n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, si-a pierdut imboldul şi puterea asupra oamenilor. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; si un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte. Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că uneori credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă puternică pentru a răzbate dincolo de clipa rătăcirii. În credinţă, noi trebuie să fim statornici, să păstrăm adevărurile de-a pururi primite, să le sfinţim prin viaţa şi prin faptele noastre. Fiecare trebuie să ştim că adevăratul credincios, în viaţa duhovnicească nu stă pe loc, pentru că starea pe loc e deja o cădere, ci el caută să urce tot mai sus. Stă în luptă cu sine însuşi, ca să nu cadă în păcat, ci să fie în orice moment treaz, căci Hristos ştie în orice moment ce facem noi cu gândul şi cu fapta. Numai Credinţa statornică, adevărată, lucrătoare în iubire, pe care Biserica ne-o împărtăşeşte prin învăţătura lui Hristos şi tradiţia ei de veacuri, ne face să ne apropiem de sfinţenia vieţii!

Prof. Vasile Gogonea

 

 

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL