Cultura

Educaţia… şi Lecţia de viaţă – „Să nu mai vedem că în realitate şcoala devine un loc de violenţă”

 | 20 noiembrie 2012, 15:19 | 0 comentarii | 

Cu exact o săptămână în urmă, la întâlnirea pe care Premierul Victor Ponta, însoţit de Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a avut-o cu cadrele didactice gorjene, dincolo de faptul că deputatul de Gorj a primit nota maximă pentru felul în care a guvernat până în prezent ţara, considerăm că e foarte important să subliniem că invocându-se criteriul promovabilităţii la examenul de bacalaureat şi făcând o comparaţie între liceele care au înregistrat performanţe notabile şi cele care au înregistrat rezultate slabe la acest examen al maturităţii, ar mai fi de adăugat şi precizarea extrem de interesantă prin care se atrage atenţia că ar fi bine “să vedem ce se întâmplă în liceele unde nu e acelaşi grad de promovabilitate” şi unde “şcoala devine un loc de violenţă” verbal sau fizică!

Semnatura eletronica CertDigital

“Obligaţia noastră e să ne gândim, cum facem cu acele şcoli care nu au aceleaşi performanţe”
Pentru a dezvolta ideea şi pentru a surprinde chiar cauzele care generează o astfel de situaţie, se atrage atenţia cu obiectivitate şi chiar cu luciditate, am putea spune, că “obligaţia noastră e să ne gândim, cum facem cu acele şcoli care nu au aceleaşi performanţe, ce facem cu condiţiile de muncă ale profesorilor, ce facem ca să nu mai vedem în fiecare zi la televiziunile care, sigur, asta îşi doresc, audienţă, dar să nu mai vedem că în realitate şcoala devine un loc de violenţă sau un loc de descoperire a experienţelor mult prea devreme. Sunt lucruri pe care eu cred că noi trebuie să le gândim nu acum, trei săptămâni până la campanie, şi după aceea să uităm de ele! Sunt lucruri la care trebuie să ne gândim cum să le facem, într-adevăr, pentru că nu se poate nimic rezolva într-o şcoală, într-un sistem de educaţie, peste noapte. Într-un sistem de educaţie trebuie investit astăzi, ca să ai rezultate peste cinci ani sau peste zece ani sau peste cincisprezece ani, ceea ce nu se poate gândi în termeni electorali”, a spus Victor Ponta! Desigur, numai aceste sublinieri corecte şi de bun simţ, nu pot fi desprinse din contextul general al discuţiilor purtate cu acest prilej, ca să nu mai vorbim de satisfacţia pe care au resimţit-o cei prezenţi de a-şi spune deschis păsurile lor, chiar în faţa premierului în exerciţiu al României, dar ca o primă constatare a ecourilor acestei întâlniri de atragere a electoratului, în ultimă instanţă, pentru că e bine să fim sinceri cu noi înşine, dar şi cu aceia care nu împărtăşesc opiniile noastre, ca să recunoaştem că în astfel de momente cuvintele sunt acroşante iar mesajul are un parfum electoral! Dar, pentru a risipi orice umbră de îndoială şi suspiciune, să spunem că Victor Ponta s-a dovedit plăcut şi subtil, agreabil şi mai ales convingător şi realist în ceea ce le-a spus oamenilor! Da, ştim cu toţii că şcoala nu poate suplini alte instituţii conexe în misiunea de formare a copiilor, adolescenţilor şi a tinerilor aflaţi la vârsta acumulărilor cantitative şi calitative, în pragul momentelor de afirmare a legilor şi a superiorităţii lumii educaţiei formative şi a culturii informative, de cristalizare a educaţiei formale şi a culturii informale, poate chiar de asigurare a liantului social, dar ea poate da mai multă încredere tinerilor în ei înşişi, în sistemul de viaţă în care trăiesc. Educaţia şi întregul proces instructiv-educativ poate oferi viitorilor cetăţeni mijloacele de a cunoaşte mai bine realităţile, de a întelege schimbările şi dinamismul social, poate chiar de a explica fiabil, pertinent şi consistent societatea românească de azi, poate şi de a discerne cu mai multă luciditate mijloacele cu care să o edifice, consolideze sau să o schimbe la diferite intervale de timp.

“Şcoala devine un loc de descoperire a experienţelor mult prea devreme”
Din acest punct de vedere, educaţia şcolară este o prioritate pentru societăţile civilizate, mai ales că devenirea economică, socială, politică şi culturală a unor paliere ale structurii sociale cere oameni civilizaţi, competenţi, creatori. Dar, e bine să pornim de la premisa că pentru a vedea sau chiar pentru a nu mai vedea că “în realitate şcoala devine un loc de violenţă sau un loc de descoperire a experienţelor mult prea devreme”, înainte de toate să acceptăm că Educaţia şcolară este o miză esenţială pentru om în general, pentru tineri în special, nu doar pentru socio-cultură sau pentru civilizaţia ţării căreia ne pregătim să-i sărbătorim Ziua Naţională! A prefigura un eveniment major în viaţa societăţii înseamnă a cultiva sentimentul favorabil acelui eveniment, iar punctele de vedere ale sociologilor în această privinţă sunt diferite. De multe ori am pledat în această pagină pentru prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală din dorinţa de a consacra ideea că educatorul trebuie să-şi exprime convingerea că elevii au posibilităţi de dezvoltare, de creaţie, de autotransformare, iar când li se cere să facă ceva, li se cere, nu pentru că li se impune un anumit lucru, ci pentru că învăţământul trebuie să ţină seama de viaţă, de capacităţile creatoare ale elevului şi chiar de disponibilităţile sale de a fi de acord cu sine la toate nivelurile (verbal, conştiinţă, sentimente, atitudini), având acces la experienţa interioară proprie. Când Premierul consideră că şcoala poate fi “un loc de descoperire a experienţelor mult prea devreme” se gândeşte la acele “experienţe” nefericite ale consumatorilor de etnobotanice sau chiar de droguri puternice, ca o tentaţie asociată cu faptul că elevul simte, deseori, nevoia de autonomie ca o dispoziţie profund congenitală a sufletului său, iar metodele de instruire adesea ucid preadolescentul, pentru că strivesc menirea educaţiei sub greutatea unor îndatoriri şcolare şi de disciplină extrinseci, în aşa fel încât nu îngăduie preadolescentului să se afirme pe sine însuşi decât sub formă de răzvrătire, de nonconformism şi chiar sub forma unui derapaj comportamental. Adolescentul şi tânărul nu interiorizează totul în mod pozitiv, percepţia sa asupra lumii fiind limitată, iar simetria între realitatea obiectivă şi trăirea subiectivă nedeterminată e produsă şi reprodusă continuu, pentru că “sunt lucruri la care trebuie să ne gândim cum să le facem, într-adevăr, pentru că nu se poate nimic rezolva într-o şcoală, într-un sistem de educaţie, peste noapte”, subliniază Premierul Victor Ponta! La aceasta am adăuga şi noi faptul că tânărul de şcoală nu-şi alege “modele semnificative” din afara realităţii sale educaţionale, ci, îşi acceptă părinţii pe care destinul i-a dat, rudele, vecinii şi prietenii ştiuţi şi neştiuţi. De aceea, socializarea primară este mai constrângătoare, chiar “lasă urme” până târziu, fiindcă atunci când realizează semnificaţia gestului său i se întipăreşte tânărului elev în minte ceea ce este bine, rău, adevărat, frumos, drept sau folositor.

“Într-un sistem de educaţie să investeşti azi, ca să ai rezultate peste zece ani”
Socializarea secundară cu valenţe educaţionale pe care şcoala o desăvârşeşte şi grupul de prieteni o întăreşte, nu are eficienţa şi profunzimea celei primare, din familie, copilul, adolescentul sau tânărul rămânând mult timp prizonierul lumii definite de către de părinţi şi de către mediul familial. Şcoala, însă, poate bulversa, poate zdruncina certitudinile copilăriei şi poate arăta copilului sau tânărului că lumea pe care a interiorizat-o este una dintre cele posibile şi că el îşi poate reconstrui propria lui identitate socială plecând şi de la alte sisteme de referinţă. Cu siguranţă că legitimarea prin instrucţia şi educaţia în şcoală a semnificaţiilor de ordin secund a unor aspiraţii obiectivate, nu doar pentru tineri, dar şi pentru educatorii din şcoală, confirmă faptul că “într-un sistem de educaţie trebuie investit astăzi, ca să ai rezultate peste cinci ani sau peste zece ani sau peste cincisprezece ani” de muncă atentă şi susţinută, tocmai pentru a face obiectiv disponibile şi subiectiv plauzibile determinările semnificaţiilor actului educaţional, mai ales că disciplina socială nu se bazează numai pe consensul asupra valorilor de grup, ci şi pe puterea de control a grupurilor dominante care folosesc şcoala pentru a le reproduce poziţia lor. Tocmai pentru că Educaţia presupune şi “ceea ce nu se poate gândi în termeni electorali” de conjunctură, în ansamblul său şcoala reproduce raporturile sociale, dar o face disimulat şi pe căi mai eficiente. Mecanismele de ordin cultural explică inegalităţile, ca şi discrepanţele de ordin economic. Totuşi, în absenţa violenţei inerte rezultate din “dreptul” celui mai tare pe piaţa muncii, altădată nu se putea recurge decât la magie, blestem sau violenţă fizică, iar în zilele noastre strategiile perpetuării ordinii sociale se bazează pe componenta educaţională, pe violenţa simbolică etalată prin diploma dată de şcoală, ca şi pe alte strategii reproductive. Societatea românească în care trăim azi este marcată de alte caracteristici în comparaţie cu cele ale societăţii în care s-a instituţionalizat educaţia şcolară, mai ales că s-au diversificat activităţile, normele, regulile de comportament şi de toleranţă, au sporit şi s-au diversificat categoriile de copii şcolarizaţi, având un impact puternic ştiinţa, tehnica şi multimedia calculatoarelor şi a internetului asupra procesului comunicaţional! Tocmai de aceea, Domnule Prim-Ministru, să nu uităm că a crescut dependenţa între activitatea profesională şi instrucţia-educaţia şcolară, că activitatea pedagogică s-a birocratizat excesiv, că s-au schimbat obiectivele imediate urmărite de diferite nivele de învăţământ, fără a fi înţelese suficient şi chiar asumate prin Legea Educaţiei obiectivele pe termen mediu şi pe termen lung. Aşa se face că reuşita şcolară şi socială nu se explică numai prin şcoală, ci este necesară considerarea copilului şi a tânărului ca un actor competent al socio-culturii şcolare, ca agent al propriei socializări, ca un receptor care poate asimila ceea ce corespunde preocupărilor, proiectelor, speranţelor şi chiar temerilor sale!

Mai ales dacă “Şcoala noastră este viaţa”, cum spunea L.Hurst
Credem că este necesară analiza conţinuturilor, a efectului relaţiei dintre educator şi educat, a efectului-şcoală, a efectului-clasă, alături de analiza politicilor şi practicilor educative şcolare prin care se evaluează un rezultat sau altul de la bacalaureat sau de la un alt examen. Nu ştim dacă pentru un politician cu mai mare sau cu mai mică experienţă în domeniu devine tot mai clar că succesul şcolar şi cel social rămân în relaţie directă cu statutul economic, social, cultural, al familiei tânărului, deoarece el interiorizează nu numai destinul social al grupului de apartenenţă, ci şi propriul său destin, sau, mai ales propriul destin, deoarece profesiile rămân punţi de legătură ale sistemului educaţional, mai ales dacă “Şcoala noastră este viaţa”, cum spunea L.Hurst, şi mai ales că ea încă mai păstrează monopolul transmiterii informaţiei. A alege în cunoştinţă de cauză pedagogia conform căreia şcolarizarea copiilor şi a tinerilor înseamnă opţiunea pentru un tip de model şi de societate, înseamnă a realiza că Educaţia şcolară se poate centra în timp numai pe educator şi pe transmiterea de cunoştinţe, pentru a şlefui caracterul copilului apăsat de păcatul originar, doar pentru că trebuie educat în spiritul datoriei, pentru a-l “plasa” într-o societate morală, în care să-şi subordoneze interesele personale celor sociale. Aceasta înseamnă că mediul de viaţă are o influenţă benefică asupra copilului şi este important ca acesta să înveţe în şi din viaţa comunitară, prin contactul permanent cu educaţia în care şcoala şi-a propus ca să înveţe copilul să ţină pasul cu piaţa concurenţială, într-o societate în mişcare rapidă, pentru ca la rândul lui acesta să devină actor al propulsării societăţii. Dacă e bine “să nu mai vedem că în realitate şcoala devine un loc de violenţă sau un loc de descoperire a experienţelor mult prea devreme”, să mai reţinem că şcoala le dă elevilor “chei” ale reuşitei personale şi profesionale în cadrul unui învăţământ centrat pe obiective formulate şi comunicate tuturor actorilor educaţiei care au contribuit la realizarea lor. Într-un loc “de descoperire a experienţelor mult prea devreme” elevul nu mai poate rămâne spectatorul uimit al prelegerii educatorului, fiindcă în şcoală nu învaţă doar conţinutul ca atare, ci descoperă şi modul cum poate să-şi caute locul potrivit într-o lume rezonabilă în care să poată trăi ca om integru, în perenitatea valorilor colective.
Profesor, Vasile Gogonea

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL