O seară minunată, de adâncă emulaţie spirituală, a fost să fie prima întâlnire de suflet a «Filocaliei», desfăşurată în cocheta sală a Casei Armatei din Tg.Jiu, pentru că îi spuneam bunului meu prieten, Viorel Gârbaciu, directorul Şcolii Populare de Artă, că asemenea întâlniri cu Înalt Preasfinţitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, sunt în esenţă daruri pilduitoare şi splendide lecţii de viaţă în care simţi că sufletul ţi se umple de lumină, în care glasul acela binecuvântat de Dumnezeu dăruieşte cu generozitate harul înţelepciunii şi al reflecţiei spre adâncă luare aminte, mai ales că a fost rânduit să fie o sală plină până la refuz şi cu atâţia tineri “încărcaţi” cu ghiozdanele de şcoală, veniţi ca să preguste din izvorul fără de sfârşit al credinţei, mai ales că tinerii aceştia au atâta nevoie de modele de viaţă, de acele paradigme educaţionale demne de luat în seamă!
Parcă nici n-am observat că se aşezase alături de mine Părintele Stareţ Ioachim Pârvulescu, pentru că eram copleşit de cuvintele Întâistătătorului nostru şi de mireasma rostirilor sale care ne îndemnau să vedem cu ochii minţii noastre ceea ce se desluşeşte dincolo de analiza creaţiei Lui Dumnezeu, pe scara pe care omul osteneşte mereu în urcuşul său duhovnicesc, pentru a crede că poate ajunge în timp la cunoaşterea tainelor cereşti!
“Speranţa noastră este o anticipare fericită şi nedesluşită a unui lucru bun”!
Nu am rezistat nici măcar acolo tentaţiei de a-i pune câteva întrebări distinsului şi mult preţuitului meu interlocutor, ÎPS Dr. Irineu, chiar şi în rumoarea sălii care se umplea vâzând cu ochii şi în atmosfera de aplecare smerită a feţelor bisericeşti de a da bineţe Înaltului, încercând să aflu dacă în vremurile acestea în care oamenii sunt sideraţi de fantomele crizei, ar mai fi loc şi pentru speranţă, aceea care ştim noi, profanii, că moare ultima, dacă le mai putem oferi argumente plauzibile acelora care vorbesc şi umplu canalele media cu “ştiri senzaţionale” despre Apocalipsă, despre viziunile eschatologice ale pretinsului sfârşit al civilizaţiei sau despre ceea ce înseamnă educaţia cea de toate zilele pentru aceşti minunaţi tineri care se îndreaptă cu speranţă şi cu încredere spre Dumnezeu! Iar în răspunsul său de amplitudine şi rezonanţă spirituală, cu glasul său de un calm olimpian, ÎPS Irineu a subliniat că speranţa noastră este o anticipare fericită şi nedesluşită a unui lucru bun, o aşteptare confidentă în lucrurile binevenite şi dorite de cineva, chiar dacă această dorinţă de bine şi de împlinire, de cele mai multe ori intră în conflict cu această realitate cotidiană care ne încearcă la tot pasul. Poate că atunci, mintea noastră răvăşită şi prea încercată, care nu poate accepta realitatea neconfortabilă şi chiar dureroasă a traiului de zi cu zi, îşi asumă o altă realitate, puternic transpusă în viitor, corespunzătoare aşteptărilor spre mai bine! Ei, bine, tocmai această anticipare sau asumare a destinului o numim noi speranţă! Speranţa se dovedeşte un ecou care se prelungeşte în sufletul fiinţei umane, mai ales că speranţa înseamnă şi dovada că realitatea pentru om a fost cândva raiul de aici, de pe pământ, unde Dumnezeu se întâlnea cu omul în fiecare dimineaţă şi unde toate lucrurile îi erau favorabile. În acest sens, poate că speranţa este dorinţa neostoită după fericire a minţii noastre, dar cum fericire nu este acum pe pământ, atunci omul şi-a creat fericirea în mintea lui, aşteptându-se ca în viitor această fericire să se metamorfozeze şi să se concretizeze în realitate. Căutarea dorită a speranţei mai înseamnă şi aşteptarea împlinirii fericirii dorite de om în sufletul său! De aceea, Apostolul Pavel ne spune: “Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde; pentru că ceea ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare”(Romani 8:24). Da, este adevărat, omul aşteaptă şi astăzi, cu mai multă sau cu mai puţină răbdare descoperirea unei realităţi fericite pentru el, pentru comunitatea din care face parte. De multe ori, fiinţa umană a fost înşelată în aşteptările ei după fericire, iar în acest fel omul şi-a pierdut încrederea în speranţă. Iată, oamenii parcă nu mai au în ce spera din cele lumeşti, iar aceasta se întâmplă pentru că mintea lor a pierdut modelul dobândirii fericirii prin credinţă. În realitatea cotidiană, fericirea şi speranţa s-au denaturat sau au dispărut demult, iar acolo unde nu este fericire, nu poate fi nici speranţă! Speranţa nu îşi mai are un suport credibil pe pământul acesta bântuit de fantomele demonilor!
“Lumea îşi are originea în Planul Lui Dumnezeu, în care suntem cuprinşi”!
Apocalipsa? Ce este aceea Apocalipsa, mă întreabă cu accent retoric şi chiar cu o disimulată nedumerire Înalt Preasfinţitul Irineu. De la cunoaşterea raţională la cunoaşterea comunicativă, noi ne întregim prin experienţă, domnule profesor, prin gustarea filonului de lumină al credinţei, pentru că numai frumuseţea care izvorăşte din interiorul fiinţei, din esenţa lucrurilor, numai aceea ne atrage! De bună seamă, cuvintele profetice ale Lui Iisus vin ca un răspuns la curiozitatea ucenicilor Săi privind destinul Templului din Ierusalim şi sfârşitul lumii prin instaurarea Împărăţiei Mesianice (Marcu 13:1), iar în gândirea ucenicilor, distrugerea Templului şi “sfârşitul veacului” erau evenimente strâns legate între ele (Matei 24:1-3). Numai privind în interiorul lucrurilor, noi descifrăm taina lucrului în sine, “logosul” din interiorul lucrului care ne înconjoară! Noi nu mai trăim pe vremea mayaşilor, dar ştim foarte bine că Însuşi Mântuitorul Iisus a preluat conceptele populare în timpul Său, vorbindu-le oamenilor într-un limbaj familiar lor, dar prezentând un mesaj unic şi distinct. Proclamând venirea Împărăţiei Cerurilor sau Împărăţia Lui Dumnezeu, Iisus Hristos s-a îndepărtat de prezentarea acesteia ca o împărăţie lumească, instaurată prin alungarea autorităţilor romane, şi a vorbit despre o împărăţie care “nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), iar actualizând conceptele pe care le utilizăm, ca un bun “pedagog” al sufletelor noastre, El nu a contrazis direct înţelegerile eronate ale contemporanilor Săi, ci a pornit de la ceea ce credeau aceştia, pentru a-i ajuta să înţeleagă un adevăr superior. Ştim bine că în cele spuse pe Muntele Măslinilor, Iisus a răspuns întrebărilor ucenicilor, dar, discret, a înlocuit scenariul clasic din literatura apocaliptică atât de temătoare cu o eshatologie alternativă, mai ales că încă din vremurile acelea războaiele, epidemiile şi dezastrele naturale erau considerate semne ce anunţau sfârşitul lumii. Şi în religiile păgâne dezastrele în sine erau instrumentele prin care se producea sfârşitul, dar Mântuitorul Iisus Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi să nu interpreteze conflictele politice, foametea, epidemiile şi cutremurele drept semne ale sfârşitului, pentru că acestea erau doar semne ale “începutului durerilor”, nicidecum ale sfârşitului (Matei 24:8). Dar, când ucenicii L-au întrebat, când va avea loc sfârşitul, Iisus nu a răspuns acestei întrebări, atrăgând atenţia că “despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni” (Marcu 13:32 ). Iată, prin urmare, că abordării convergente a ucenicilor, care asociau distrugerea templului cu sfârşitul lumii, Iisus i-a substituit o abordare secvenţială, deoarece în timp ce întrebarea ucenicilor viza un singur eveniment, răspunsul lui Iisus s-a referit la două evenimente distincte, căderea Templului şi sfârşitul veacului. Mântuitorul Însuşi “a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Iar din milostenie pentru ei, Hristos a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul”, ceea ce dovedeşte că discursul Lui Iisus nu poate fi citit doar dintr-o perspectivă strict istorică sau doar escatologică nedumeritoare, ca în calendarul mayaşilor, poate doar distrugerea Ierusalimului, un sfârşit de lume, care dealtfel devine un prototip şi un exemplu paradigmatic al al escatonului. Lumea îşi are originea în Planul Lui Dumnezeu, iar noi suntem cuprinşi în acest Plan!
“Dacă agonisim fapte bune, vom ajunge în Împărăţia Lui Dumnezeu”!
Adresându-mă eruditului şi omului de mare cultură religioasă, pentru a decripta sensul cuvântului «mistagogie», Mitropolitul a precizat că acesta înseamnă mai mult decât «a trăi întru mister sau întru tainele dumnezeieşti», pentru că «mistagogie» nu înseamnă mister şi nu înseamnă nici altceva, ci, înseamnă ceva profund! A fi profund înseamnă a depăşi limita aceasta de suprafaţă, a ceea ce ni se prezintă ca primul plan în faţa ochilor, pentru că lucrurile pe care le privim nu sunt acelea pe care le vedem! A vedea înseamnă a merge din ce în ce mai profund la esenţă! Aşadar, când vorbim despre tainic, despre adânc, despre realitatea profundă, nu ne referim la ceva care trebuie să fie nu doar pentru unii, ci, este la dispoziţia fiecărui om de a analiza şi de a lucra în adâncime, pentru că privind numai la suprafaţă nu ne vom putea bucura niciodată de gustul dulce al descoperirilor sau al adâncului lucrurilor. Aşadar, dacă nu spargem şi nu desfacem “găoacea tare a nucii”, nu putem să ne bucurăm de gustul dulce al miezului, domnule profesor! Materia nu are decât o mică dimensiune în periplul existenţial al omului! Noi purtăm bogăţiile în sufletul nostru, iar singurul care are loc în existenţa noastră, fără să ne împovăreze este Dumnezeu! Şi pentru a confirma acest adevăr incontestabil, la sfârşitul expunerii minunate a Mitropolitului Olteniei, Poetul Florin Saioc, “patriarhul versului gorjean”, cum îl numea Viorel Gârbaciu, a recitat două minunate poezii despre “Răstignire” şi despre “Învierile” din sufletul nostru, în aplauzele celor prezenţi! Mintea şi sufletul auditoriului au fost fascinate de acordurile cântecelor elevilor Liceului Teologic din Tg. Jiu, ca un semn că “Serile Filocaliei”, care se încheie astăzi, ne demonstrează cu prisosinţă că tot ceea ce face ca să se vorbească de muzica bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai deplină este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor distructive la care a fost supusă, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealteraltă esenţa şi robusteţea. În încheierea reflecţiilor minunate din prima seară a «Filocaliei», să nu uităm că e nevoie să medităm întotdeauna cu atenţie la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, iar ca să dobândim Împărăţia Cerului, Mântuitorul ne învaţă ca să ţinem poruncile lui. Să nu furăm, să nu minţim, să nu ne desfrânăm, să nu fim martori mincinoşi, să-i cinstim pe părinţii noştri, într-un cuvânt, să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru şi din tot cugetul nostru, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. În această poruncă sunt cuprinse toate învăţăturile pe care Sfânta Scriptură ni le dă pentru mântuirea noastră. Ca să facem acest drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, să dobândim viaţa veşnică, trebuie să ţinem aceste porunci, dar împotriva acestor porunci se luptă întotdeauna ispita diavolească şi înşelăciunea satanei. El ştie că dacă noi ne agonisim fapte bune, că respectăm aceste legi, vom ajunge, de bună seamă, în Împărăţia Lui Dumnezeu. Pentru aceasta, spune Sf. Apostol Petru, că întotdeauna diavolul stă împotriva noastră, ca un animal plin de răutate, plin de îndârjire, care aleargă să ne sfâşie. El nu încetează ziua şi noaptea ca să ne ispitească cu tot felul de pofte, că doar vom încălca legea lui Dumnezeu, ca el să ne acuze la înfricoşătoarea judecată, când vom da răspuns de toate faptele noastre înaintea Lui Dumnezeu. Viaţa noastră este de continuă pregătire, pentru că ne pregătim fiecare în parte ca să ne agonisim cele necesare pentru Împărăţia Cerurilor!
Profesor, Vasile Gogonea
