Cultura

Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Momentul sublim care a inaugurat seria manifestărilor dedicate împlinirii unui sfert de veac de la înfiinţarea Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu

 | 31 mai 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

În cadrul unui ciclu amplu de manifestări şi de acţiuni temeinic organizate, desfăşurate în perioada 25 mai-1 iunie 2017, cu prilejul sărbătoririi unui sfert de veac de la înfiinţarea Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu, chiar în prima zi, Senatul instituţiei academice a acordat titlul de Doctor Honoris Causa lui Horațiu Mălăele, actor, regizor, caricaturist și scriitor gorjean, în cadrul unei acţiuni desfășurate la sediul Universității din Campusul Studențesc Debarcader (str. Tineretului, nr. 1, Târgu-Jiu), în prezenţa unui numeros public alcătuit din cadre didactice, studenţi, oameni de cultură şi reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. Ca un element semnificativ şi demn de menţionat este faptul că sala de festivităţi în care s-a desfăşurat manifestarea şi în care sunt organizate mai întotdeauna o serie de acţiuni de amploare, va purta de acum încolo numele «Horaţiu Mălăele», ca un semn de apreciere a personalităţii prestigioase care îşi leagă numele de Municipiul Târgu-Jiu.

Semnatura eletronica CertDigital

“Horațiu Mălăele este un univers spiritual inepuizabil”
Tot ca un semn de înaltă apreciere, Preşedintele Senatului Universităţii «Constantin Brâncuşi», domnul prof. univ. dr. Adrian Gorun, avea să-şi înceapă cuvântul său evocator, arătând că într-o epocă în care atrofia morală și atrofierea societăţii în general, a societăţii româneşti, în special, disoluţia spiritului comunității, au făcut ca actul creației să percepă tot mai firavă şi mai diluată vocea lăuntrică a universului axiologic, iar cuvântul «cultură» să fie asociat conceptului de «alegere» cu orice preţ, dacă se poate la un preţ fără valoare, iar în astfel de condiţii de precaritate identitară, în pofida unor afluxuri ale «vânărilor de vânt» şi ale proliferării iluziilor, totuşi, Senatul Universității «Constantin Brâncuşi» a adresat o invitaţie solemnă actorului Horațiu Mălăele, scriitorului, regizorului, «copilului» şi caricaturistului Horațiu Mălăele, o întâlnire academică şi jubiliară cu «genialul» Horațiu Mălăele, în «portretul» căruia subiectul de referinţă, unic şi inconfundabil, dobândește forme plurale într-o imanentă coexistență a actorului cu viața, făcând din trecutul trăit cu atâta intensitate «scena» prezentului perpetuu şi cu incantaţii autoreflexive şi de adâncă profunzime. În acest context, Preşedintele Senatului şi coordonatorul întregii manifestări a ţinut să spună: “Horațiu Mălăele este un univers spiritual inepuizabil, autocreat și genial plămădit de însăși sacralitatea geniului său, este povestea care ne încântă sufletul și luminează mintea, făcând-o să vibreze în amplitudini nebănuite, ori de câte ori interacționăm cu el, ascultându-i povestea rostită cu har. Fiind inepuizabil, universul său ne dezvăluie «câte în lună și în stele», dar făcându-l să fie, de fiecare dată, altfel, adică, el însuși, greu de prins, spre a ne încânta cu trecutul său petrecut, dar și mai greu de surprins, spre a-i afla câte ceva din tainele ce-i înnobilează ființarea. De aceea, se dovedeşte atât de greu să-i «compui un portret» şi ar fi o tentativă «sisifică» să-i conturezi profilul într-o arie a imaginarului în care legenda «Meșterului Manole» se reproduce, multiplicându-se în serii de deziderate veșnic neîmplinite. Atunci când ne-am iluziona că am reușit să-l definim, constatăm cu uimire și neliniște că, de fapt, Horațiu e altfel, pentru că el este și rămâne de fiecare dată, altfel. Așa cum este și viața lui, o viață în care spontaneitatea se îngemănează cu inteligența, realul cu imaginarul virtual, actorul cu omul, când el spune: «nu mă trezesc om și mă culc actor», pentru a răspunde la o întrebare care viza influența actorului, a rolurilor sale, asupra omului Horațiu Mălăele. «Nici nu mă simt actor; poate fac actorie ca să nu mă plictisesc», mai adaugă domnia sa, ceea ce atestă faptul că existența lui Horațiu Mălăele este unică și inconfundabilă; el nu trăiește în dedublare, nu transferă «eul» în «alter ego» și nici nu împrumută ipostazele frenetice ale «alter ego»-urilor constituite artificial. El este, așa cum este, pentru că e Horațiu Mălăele și ne-o spune natural, împăcat cu sine: «Sunt bine, așa cum sunt!», ca într-o judecată exprimată în termeni existențiali şi care se întemeiază în autoaprecierea «onticului» și status-ului, fără a căuta argumente normative spre a-și supralicita condiția. Horațiu Mălăele nu-și caută excepționalitatea, prin acte de bravură și disimulare care să-l pună în lumină favorabilă, ci, este excepțional, prin felul lui de a fi, cugetând în tăcere și răspândind lumină celor din jur” a specificat vorbitorul.

«Copilăria este cadoul ce ni-l face viața, pentru ceea ce vom avea de îndurat»
În continuare, domnia sa le-a vorbit celor prezenţi despre faptul că Horațiu Valentin Mălăele s-a născut la 31 iulie 1952, la Târgu-Jiu, chiar dacă în acte este trecut, cum recunoaște chiar el însuşi, la 1 august, completând, ca un «fapt divers», poate chiar ca o poveste că numele, Horațiu, nu a fost opțiunea părinților, inspirată de faima marelui poet al antichității, ci, influența unei mătuși plecată din Gorj, în Ardeal, dar, confruntată cu maghiarizarea numelor românești din această zonă a țării. Cunoscut de prietenii din Târgu-Jiu sub identitatea de Valentin Mălăele, abia după venirea la București, devine Horațiu Mălăele, adică o «instituție» al cărei «director, muncitor și șomer» este, după spusele sale. Copilăria este legată de Târgu-Jiu și de satul Tehomir, «ce-și trage numele după un copil de-al lui Basarab îngropat în picioare», Tehomirul lui «cald și nostalgic, cu oameni săraci, dar gospodari, guralivi și bețivi, oltenii adevărați dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți». Privind retrospectiv la «Horațiu despre Mălăele», marele actor consemnează: «Copilăria este cadoul ce ni-l face viața, pentru ceea ce vom avea de îndurat. Mi-e dor de tot, de nedeile satelor, unde mâncam colaci sfințiți, caltaboși, sugiuc, turtă dulce și mai ales înghețată colorată de la țigani». Din spusele lui, spre spaima părinților, a fost un copil extrem de bolnăvicios, nefiind o natură pentru care viața să fi devenit un scop, însă, chinurile îndurate pentru depășirea complexelor din primii ani ai vieții, au putut contribui la nașterea unui om cu numele «Volintin», cum i se spunea la țară. În ciuda naturii firave și bolnăvicioase, era vesel și jucăuș, extrem de rău și, în plus, nu era prea bun, în opinia lui de om matur care privește retroactiv, nici la școală. El, caricaturistul de excepție de azi, era, după cum mărturisește, «cel mai prost» la desen, fiind singurul dintr-o clasă de premianți I, care, din pricina desenului a luat premiul II. A pornit greu pe drumul marelui caricaturist, iar în valorificarea talentului său, consideră că au stat doi profesori: Nicu Gheorghe, care, descoperind că desenează «excepțional», l-a încurajat până a «umplut» casa cu desene, și Bombonica, femeia slabă, mică și bună, al cărui nume, deși nu trebuia, l-a uitat, cea care l-a învățat perspectiva, compoziția, complementaritatea culorii, desenul. Cei doi și-au pus amprenta asupra viitorului caricaturist, făcându-l să deseneze «ca în transă» și ajutându-l să devină – în clasa a XII-a – cel mai bun desenator din oraș, punctat cu minuţiozitate domnul Gorun.

“Mulţumesc domnului profesor doctor şi preşedinte al Senatului, şi prieten, d-l Adrian Gorun, înaltul intelectual şi înalt «aristocrat», care a evidenţiat viaţa mea, aşa cum a fost”
Vom prezenta şi în viitor, ceea ce a fost subliniat cu acurateţe în ampla expunere a domnului Adrian Gorun, prilejuită de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa actorului Horațiu Mălăele, dar, pentru a păstra spiritul de echilibru, vom evidenţia, în continuare, aşa cum este firesc, o parte din răspunsul acroşant al celui care a primit distincţia, pentru a constata, cum bine sublinia însuşi domnia sa, că se socoteşte şi un fin observator, un condeier, care: “De multe ori am înţeles că faptele mele sunt făcute cu intenţie sau din întâmplare, iar diferenţa dintre cel ce vorbeşte liber, aşa cum încerc să fac eu acum, pentru câteva secunde, şi cel ce scrie gândind, este că cel de-al doilea gândeşte… Mulţumesc domnului profesor doctor şi preşedinte al Senatului, şi prieten, d-l Adrian Gorun, înaltul intelectual şi înalt «aristocrat», care a evidenţiat viaţa mea, aşa cum a fost. Te întâlneşti cu asemenea tip de sinteză, în asemenea ocazii, şi cum spun unii, puţin înaintea morţii,…sper că nu aţi ales acest moment! Mărturisesc că l-am întrebat pe prietenul Adrian Gorun, ce fac eu, după ce vorbeşte el? Mi-a spus: «vorbeşti tu!». L-am întrebat: ce? «Scrie ceva»! Ce? «Ce vrei»! Aşa, ca la drumul mare, în calea leului! Să scriu, despre ce? Să scriu despre mine, despre ei, despre alţii, să scriu despre foamea naţiunii, despre alegeri, alegători şi aleşi, despre turneele mele în Franţa, America, Bulgaria, Rusia, Suedia, Elveţia sau Israel? Să scriu despre viaţa mizerabilă a actorilor? Sau despre viaţa fantastică, unică, trăită în «pulberea» scenei? Să scriu despre dialogul personal cu criticul, cu regizorul, despre viaţa lor, despre moartea lor, despre cuvintele şi necuvintele lor, despre familiile lor! Despre iubiţii mei părinţi, Iancu şi Elena, într-un Târgu-Jiu «magnetic» şi nostalgic, despre preabunul meu frate, Iliuţă, comerciant, şi artist, şi şomer, să scriu despre duşmanii mei «iubiţi», ştiuţi şi neştiuţi, prin «truda» cărora, am fost, când securist, când legionar, uzurpator sau «nomenclaturist», să scriu despre rolurile mele din multele piese puse în scenă: «Slugă la doi stăpâni», «Tinereţe fără bătrâneţe» şi «Îngerii trişti», despre eroii mei, Spiegel şi Karamazov, «lecţia» cu «puricele şi mincinosul», despre regizorii mei, Cornişteanu, Buzoianu şi Nicu, Dabija şi marele Vlad, să scriu despre filmele mele numărate şi mediocre, şi bune, dar prea puţin numărate, să scriu despre copiii mei, Ion, Bogdan şi Cristian, «concasorul» şi respectiv, «buldozerul» casei mele, despre cântecele lor «golăneşti», «sunt mister bombastic, am ciorapi de plastic şi gândesc fantastic!», să scriu despre caricaturile nefăcute, despre acuarelele făcute, refăcute şi «îndulcite», despre profesorul meu de desen, Nicu Gherghe, cel care ne învăţa într-un Târgu-Jiu…edemic, cum se face gâsca sau cum arată porcul, cum se mişcă omul, sau cum aş putea să povestesc despre «învăţătorul» meu, Octavian Cotescu, despre prietenia mea cu Toma Caragiu cel unic, şi George Constantin cel genial, despre dintotdeauna credincioşii mei: Mircea Eliade, Bulgacov, Cehov şi Borges, Dostoievski, şi mai ales columbianul, Gabriel Garcia Marquez, cu vederile lui demonice şi îngerii lui decrepiţi, sau despre o frumoasă înălţată la cer, când divinitatea Însăşi, nemaiavând răbdare…, şi cum aş putea să mai scriu despre expoziţiile mele din Ţara Românească, din Franţa, din Chile, din Uruguay şi Argentina, despre caietele mele de regie şi angoasele mele şi nenopţile mele, despre cronicile exaltate şi cronicarii pasionaţi, despre cronici «dărâmătoare»…şi cronicari «etilici», infatuaţi şi…râpoşi, despre premiile primite şi făcute…avioane, din plictiseala copiilor, despre mai sus amintiţii mei copii, despre admiratorii mei fanatici şi decenţi, sau pasivi şi ignoranţi, «uite-l pe prostu ăla de la televiziune», sau «cum îl cheamă, fă, pe…balerinul ăsta», sau, dă-l sau dă-i dracului că nu fac nimic, stau acolo pe scenă şi se distrează…!
(Va urma)
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL