Cultura

Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Nicolae Bălcescu şi conceptul de naţionalitate în procesul formării statului naţional unitar român

  |  04 mai 2017, 00:00 | 0 comentarii  |  

După Revoluţia de la 1848, în ţările române lupta pentru realizarea aspiraţiilor naţionale capătă forme tot mai complexe şi tinde să se structureze pe noi dimensiuni, deoarece se amplifică în conţinutul mijloacelor şi al metodelor politice utilizate. Cei mai remarcabili revoluţionari români aflaţi în emigraţie preconizau o revoluţie viitoare, coordonată, a tuturor popoarelor asuprite din zona bazinului dunărean. La o astfel de confederaţie a “naţiilor asuprite” gândise, adesea, Bălcescu, dar un asemenea proiect politic întâmpina opoziţia puterilor europene din “Sfânta Alianţă”.

Semnatura eletronica CertDigital

Unirea de la 1859 şi cucerirea Independenţei de stat a României sunt evenimentele cruciale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
O serie de emigranţi români, cum au fost Nicolae Bălcescu, C.A.Rosetti, Ion şi Dumitru Brătianu, Ion Ghica, A.G.Golescu şi alţii, au desfăşurat o vie activitate de susţinere a cauzei româneşti, pe lângă o serie de personalităţi politice progresiste din ţările Europei Apusene, militând pentru ideea unităţii naţionale. Fruntaşii revoluţiei din Transilvania au înţeles că împlinirea idealului unirii se leagă de Moldova şi Ţara Românească, iar acest deziderat s-a conturat mai clar prin glasul românilor adunaţi pe Câmpia Libertăţii, care strigau hotărât: “Noi vrem să ne unim cu Ţara”! Revoluţia paşoptistă a dezvoltat şi a nuanţat conştiinţa naţională a poporului roman, a consolidat ideologia naţională, care înlocuia noţiunea de “moşie” cu aceea de patrie, ideea de dominaţie cu aceea de libertate, termenul de “partidă boierească” prin conceptul de “partidă naţională”, iar toate acestea se impun pe scena vieţii politice odată cu germenii capitalismului autohton. Merită să amintim că grupul revoluţionarilor democraţi în frunte cu Bălcescu a militat în paginile unor publicaţii ca: “România viitoare” – Paris 1850, “Republica Română” sau “Junimea română”, pentru deviza: dreptate-frăţie-unitate, deci pentru ideea unităţii naţionale, aceasta fiind, aşa cum susţine Bălcescu, cauza revoluţiei viitoare. În paginile foii “Republica Română”, care va apărea la Bruxelles, începând din 1852, sub îngrijirea lui C.A.Rosetti, este susţinută ideea unirii politice a Principatelor şi chiar a tuturor provinciilor istorice locuite de români. Urmărind realizarea idealului naţional, formulat în atâtea rânduri de generaţia paşoptistă, românii foloseau mijloacele cele mai adecvate şi făceau totul pentru a beneficia de momentul cel mai favorabil înfăptuirii unirii. Ideea de naţionalitate va cunoaşte o evoluţie semnificativă pe parcursul celor zece ani care au trecut de la înfrângerea revoluţiei, până la înfăptuirea Unirii Principatelor. Putem spune că unirea de la 1859 şi cucerirea Independenţei de stat a României sunt evenimentele cruciale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au deschis calea afirmării ideii de naţionalitate, ceea ce confirmă pe deplin aprecierea unanimă, că acest secol se va numi în istorie, pe drept cuvânt “secolul naţionalităţilor”. Ceea ce se dovedeşte interesant şi merită subliniat este faptul că de-a lungul întregului proces de formare a statului naţional unitar român, conceptele de naţiune şi de naţionalitate îşi vor păstra un înţeles apropiat, dar niciodată identic, pentru că atunci când este vorba de naţionalitate, ideea unităţii se impune ca un sentiment viu, care apropie, care coagulează conştiinţele, iar când se vorbeşte despre naţiune, în schimb, se face referire directă la comunitatea de conştiinţă naţională, ca o forţă care îndeamnă la solidaritate sub steagul unei entităţi statale numită România! Întreaga etapă istorică şi politică în care se desăvârşeşte formarea statului naţional unitar român cunoaşte o amplificare şi dezvoltare a conţinutului conceptului de naţiune, astfel încât ea capătă o accepţiune mult mai largă decât cea care poate fi cuprinsă în termenul de “partidă naţională” şi pe care o întâlnim în scrierile lui Bălcescu la jumătatea sec. al XIX-lea.

“Nu naţiunea noastră a fost creată de un stat, ci statul nostru a fost creat de o naţiune”
Pe măsura dezvoltării conştiinţei naţionale a poporului român, naţiunea tinde să se dezvolte independent, cu o formă de organizare proprie, pentru a deveni apoi stat naţional, ceea ce întăreşte afirmaţia marelui istoric, Nicolae Iorga, atunci când spune: “nu naţiunea noastră a fost creată de un stat, ci statul nostru a fost creat de o naţiune”, la festivitatea prilejuită de împlinirea a 4 ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ceea ce constituie un lucru absolut senzaţional, dacă ne gândim că în ţările dezvoltate ale Europei Occidentale lucrurile s-au întâmplat invers, adică, mai întâi s-au afirmat ca forme de organizare statală, uneori chiar fărâmiţate în “stătuleţe”, aşa cum a fost cazul Germaniei şi Italiei, ca după aceea să se constituie şi să se afirme ca naţiuni puternice de sine stătătoare! Este interesant să amintim că pentru Constantin Dobrogeanu- Gherea şi pentru o serie de reprezentanţi ai curentului socialist de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi primele două decenii ale sec. al XX-lea, “într-un anumit înţeles şi socialismul cel mai internaţionalist procedează pe căi naţionale, întrucât oricare partid socialist e organizat în mod naţional, înainte de a fi în mod internaţional. Acţiunea noastră e în mod făţiş limitată, până la un oarecare punct, prin frontierele etnografice sau politice. Acţiunea noastră, a socialiştilor români, de pildă, e mărginită la graniţele statului român sau în cazul cel mai favorabil la graniţele limbii române. Cât despre unitatea naţională, care e obiectul tuturor visurilor naţionaliste, e de asemeni admisă de noi, câtă vreme se înţelege sub acest termen, dreptul fiecărui popor de a dispune de soarta lui. Egalitatea drepturilor e un principiu care, nu numai că nu a fost tăgăduit de vreun socialist, dar dimpotrivă, socialiştii sunt singurii care îl aplică cu consecvenţă şi logică. Astfel, pe când naţionaliştii tuturor ţărilor admit acest drept în ceea ce priveşte propria lor naţiune, ei îl refuză cu o neruşinare scandaloasă celorlalte elemente etnice”, tocmai pentru a confirma faptul că naţionalitatea apare ca o “legitimitate” a poporului român şi ca un fundament al existenţei noastre ca naţiune! Întreaga perioadă istorică de modernizare a României, începând cu primele decenii ale sec. al XIX-lea şi până la Marea Unire, confirmă faptul că apariţia naţiunii române, ca formă distinctă de comunitate umană, dezvoltarea unei vieţi naţionale tumultoase şi plină de evenimente memorabile, trebuie privită ca un proces legic necesar, ca un “brend” definitoriu al evoluţiei social-politice şi culturale. Aspiraţia libertăţii naţionale, ca şi înfăptuirea unităţii statale au apărut astfel ca nişte cerinţe obiective ale dezvoltării naţiunii române în contextul civilizaţiei europene, pentru afirmarea României ca o entitate distinctă în concertul naţiunilor. Pe de altă parte, unirea Transilvaniei cu România a creat condiţiile edificării statului naţional unitar român şi ale înscrierii sale pe coordonatele unei evoluţii ascendente în planul relaţiilor economice, politice şi culturale. Aşa cum se ştie, naţionalismul tinde să se manifeste uneori ca un exces necontrolat şi într-o manieră discriminatorie, prin încălcarea drepturilor altor naţiuni sau naţionalităţi, printr-un regim opresiv care capătă forma consacrată în termeni actuali de “purificare etnică”, ceea ce nu este cazul, atunci când ne referim la naţiunea română şi la relaţiile sale cu minorităţile naţionale.

Actualitatea ideilor lui Bălcescu privind rolul naţiunilor în context european
Pornind de la analiza principiului naţionalităţii şi de la necesitatea legitimării acestui principiu, care nu contrazice nicidecum ideea actuală de integrare europeană, ci o completează, putem spune că Bălcescu ajunge la fundamentarea principiilor care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre naţiuni libere şi suverane. La vremea sa, pe baza unui studiu temeinic al documentelor de arhivă, marele gânditor considera că dreptatea popoarelor este conţinută în problema strictă a naţionalităţii, deoarece “astăzi, poate suntem în ajunul când cauza română este menită a giuca o mare rolă politică, a sluji de pretext unui înfricoşat resboi universal, care va hotărî viaţa şi libertatea lumei”(N.Bălcescu, Opere, vol.IV, “Corespondenţa”, pag.136), ideea de naţionalitate însemnând, astfel, “principiul care pune în mişcare” naţiunile, autorul dovedind prin aceasta o intuiţie deosebită a evenimentelor care s-au desfăşurat în viaţa naţiunii române în decursul celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea şi pe întreaga perioadă a secolului al XX-lea. Pentru Bălcescu, apărarea naţionalităţii şi păstrarea ei constituie cea dintâi cauză a oricărui popor, deoarece cauza păstrării naţionalităţii este mai presus de libertate, ca o legitimitate a popoarelor! Cu un accent de mândrie care se revelează prin imaginea ce oscilează mereu între sentiment şi datorie, Bălcescu ne aminteşte că “poporul român şi-a păstrat totdeauna dreptul său de suveran”(N.Bălcescu, Scrieri alese, pag.92), iar “a crea o naţie, o naţie de fraţi, de cetăţeni liberi, aceasta este, români, sfânta şi marea faptă ce Dumnezeu ne-a încredinţat”(Idem, pag.114), ceea ce confirmă spiritul său de observaţie, ca fiind al unui analist care surprinde în cunoştinţă de cauză, tocmai acele elemente care constituie factorii de omogenitate în structura unei naţiuni. Pe acelaşi fond, am putea spune, unii autori contemporani, cum ar fi Robert Dahl şi Edward Tufte, accentuează faptul că există o relaţie între mărimea unei naţiuni şi înclinaţia indivizilor de a se organiza în grupuri, între capacitatea minorităţilor de a-şi apăra drepturile lor, pe fondul invocării libertăţilor individuale, şi eficienţa politicilor statale, tocmai pentru a pune în evidenţă o serie de elemente istorice şi culturale de continuitate! Să nu omitem faptul că în urmă cu mai bine de un veac şi jumătate, Bălcescu vorbeşte despre un principiu politic bazat pe respectul, recunoaşterea, egalitatea şi solidaritatea naţionalităţilor, iar “singurul suveran sau stăpân e naţia întreagă, adică poporul, şi poporul îşi pune în lucrare puterea prin slujbaşii aleşi de dânsul”(Idem, pag.101), prin instrumente democratice, am considera noi astăzi, deoarece diversitatea eterogenă sau chiar lipsa unor criterii evaluative, pot face ca alegerea unui principiu politic drept un ideal de viaţă să fie extrem de dificilă, fiind imposibilă integrarea teoretică a cunoaşterii acumulate din perspectiva sociologii națiunii române, cu evaluarea selectivă a cunoştinţelor care se dovedesc perimate pe măsura trecerii timpului. Libertatea şi suveranitatea naţională completează şi întăresc ideea unităţii naţionale, deoarece pentru Bălcescu, “la sentimentul de amor corespunde principiul suveranităţii naţionale: căci, cei ce-şi iubesc patria, nu vor să o vadă nici într-un chip supusă”, ceea ce reprezintă un mare adevăr istoric și psiho-sociologic.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL