Educaţia…şi Lecţia de viaţă – “Noi, oamenii, copleșiți de «raționalitate», Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi”

Început în data de 6 octombrie 2014, în Bănie, în cadrul competiţiei interne de granturi de cercetare lansată de Universitatea din Craiova, în colaborare cu Mitropolia Olteniei, Simpozionul internaţional interdisciplinar: «PARADIGMA DEMNITĂŢII UMANE, ÎNTRE SIMPLIFICARE ŞI MISTIFICARE: ANALIZĂ TEOLOGICĂ, FILOSOFICĂ ŞI JURIDICĂ» se continuă în zilele de 8 și 9 octombrie la Mănăstirea Tismana.

În cadrul acestui proiect, echipa de cercetare formată din: Pr. Lect. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan (director grant), Conf. univ. dr. Adriana Neacşu, Lect. univ. dr. Mădălin-Savu Ticu, Pr. Lect.univ.dr. Adrian Boldişor şi-a propus să abordeze într-o manieră interdisciplinară, în aceeaşi măsură teologică, filosofică şi juridică, problematica demnităţii umane în contextul actual.

Părintele Dumitru Stăniloae, o veritabilă «stea polară» a spațiului cultural și teologic românesc
Am putea spune că unul dintre termenii preferați ai Părintelui Dumitru Stăniloae este și termenul de «raționalitate», asupra căruia s-a aplecat adânc, ilustrul exeget, acestuia conferindu-i o evidentă conotație teologică și realizând în acest fel cosubstanțialitatea termenului de «raționalitate iubitoare», cu toată amploarea și poezia pe care o merită, tocmai pentru a consfinți un act de reabilitare, după ce termenul cu pricina a fost folosit în contextul curentelor raţionaliste şi pozitiviste, doar ca o dimensiune a omului privit și înțeles ca «o trestie gânditoare»! În viziunea teologico-filosofică a Părintelui Dumitru Stăniloae, o veritabilă «stea polară» a spațiului cultural și teologic românesc, putem aprecia că termenii “raţiune”şi “raţionalitate” apar oarecum apropiați sensului împrumutat din opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar fără a se face o disociere tranșantă în plan semantic și semiotic, mai ales că aceste noțiuni sunt asociate cu ideea de a iubi viața în comuniune sau a vedea realitatea ca o relație fundamentală între adevăr şi viaţă, inteligenţă şi sensibilitate, mişcare şi sens. Deci, operând în acest fel cu noţiuni pe care Părintele Stăniloae credem că le apropie și chiar le unifică în contextul în care modernitatea și post-modernitatea secularizată și dominată de o serie de tendinţe antropologice le ignoră sau le marginalizează, putem surprinde și condițiile în care, adesea, taina ființială a omului este «cosmetizată» şi adaptată la imperativele unei lumi secularizate, la una dintre funcţiile existenţei sale: economică, socială, politică, morală sau culturală. Se cunoaște că Sf.Maxim Mărturisitorul a inversat triada origenistă: petrecerea spiritelor în henadă- stasis, mişcarea lor prin păcat – kinesis, şi trimiterea lor în trupuri, în lumea văzută – genesis, cu creaţia – genesis, mişcarea – kinesis, şi în final, ca rezultat al ei, odihna – stasis fără sfârşit  în Dumnezeu.
Pentru Părintele Stăniloae, însă, nu e vorba de o simplă modificare a ordinii, ci de o schimbare a sensului fiecărui termen al triadei, mai ales că fiinţele create nu puteau avea dintru început eternitatea, deoarece în calitate de creaturi, nu puteau fi eterne prin firea lor. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc, prin mişcarea spre El, realizată în timp. Însă, mişcarea în timp este folosită de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei prin iubire și prin comuniune! În acest fel, putem avea o înțelegere a omului ca fiinţă dialogică, privită ca alteritate şi oarecum pliată, am putea spune, prin orientarea spre comuniunea învăluită de Cuvântul lui Dumnezeu.

Lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit
Din acest punct de vedere, la Părintele Dumitru Stăniloae sunt reliefate valenţele pozitive ale limbajului iconic, un limbaj al misterului existențial al omului ființial, mai ales atunci când ne referim la acea «raționalitate iubitoare» circumscrisă unui cadru care surprinde dinamica persoanei şi a comuniunii, dialogul omului cu divinitatea dovedindu-se, în acest fel, expresia unui limbaj relaţional care evită riscul manipulării şi al obiectivizării rigide a conceptelor din antropologia clasică. Acesta e un lucru care face timpul însuși să devină o veritabilă distanţă spirituală între persoanele create şi Dumnezeu Creatorul, un fel de orientare a eternităţii îndreptată spre creatură, dar și o speranţă a creaturii îndreptată spre eternitate. De bună seamă, accentuează Părintele Stăniloae, pornim de la premisa că după credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală, sau în cea în care oamenii ca existențe ființiale pot evolua prin ei înşişi! În viziunea sa teologico-filosofică: “Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă – aşa cum se vădeşte ea – fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale sau schimbătoare”, ceea ce ne apare ca o idee clar subliniată și în ştiinta contemporană! Oricum, lumea, ca întrupare a raţiunilor dumnezeieşti (“raţionalitate plasticizată”), este văzută ca unitate complexă a diversității, fapt pentru care efortul înțelegerii nu se poate opri unilateral, doar la aspectele particulare ale diverselor registre ale ființei și nici la dimensiunea globală a creației. Într-o viziune dialectico-teologică, partea și întregul se întrepătrund permanent, pentru că perspectiva comuniunii omului cu Dumnezeu, pentru Părintele Dumitru Stăniloae, există ca o «raționalitate iubitoare» care se regăsește în armonia vie, dinamică a componentelor universului, atunci când infrastructura rațiunilor divine joacă deopotrivă rolul unui principiu al coerenței și rolul unei interfețe pentru creație și Dumnezeu.

«Raționalitatea iubitoare» în viziunea teologico-filosofică a Părintelui Dumitru Stăniloae
Considerăm că este importantă, în contextul demersului nostru, înțelegerea raționalității creației ca mediu prin care Cuvântul interpelează conștiința omenească. Întemeiată pe infrastructura rațiunilor divine, lumea nu este doar bine articulată și frumoasă în diversitatea ei vie, dar și grăitoare, poate chiar expresivă, conducând neîncetat către sursa acestei frumuseți, a unui dialog viu și coerent, în care «raționalitatea iubitoare» se dovedește a fi chiar intervalul «diastasis» între chemarea (apelul) lui Dumnezeu şi răspunsul nostru ființial. Întru aceasta  este iubirea divină, dar nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre! “Noi, oamenii, copleșiți de raționalitate, Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi”( I In. 4,10,19), spune Părintele Dumitru Stăniloae, însă timpul fizic nu ţine de fiinţa creaturii pentru totdeauna, deoarece în “eshaton” nu mai e trăit în curgerea lui ineluctabilă! Prin urmare, dincolo de patima raționalității, creatura trebuie să depăşească mişcarea şi timpul, acesta din urmă fiind însăși condiţia relaţiei dinamice a creaturii care n-a ajuns încă la Dumnezeu, pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu cel etern. Odată ajunsă deplin la El, făptura umană ființială se instalează cu timpul care a redevenit «eon», în eternitatea Lui Dumnezeu Tatăl.
Numai atunci, relaţia lui Dumnezeu cu creatura, ajunsă la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate. În esență, iubirea rațională nu se confundă cu ceea ce am numit «raționalitatea iubitoare», dar aceasta ne arată cât de mult e făcută creatura pentru Dumnezeu, cât de mult e legată de eternitatea lui Dumnezeu! În detalierea conținutului conceptului de «raționalitatea iubitoare», în viziunea teologico-filosofică a Părintelui Dumitru Stăniloae, desigur, ne vom concentra atenţia pe problematica revelaţiei biblice şi a erminiei patristice despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pornind de la premisa că teocentrismul, mediat hristologic, implicat și amplificat de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în constituţia omului, ne permite să folosim expresia de «comuniune în iubire», deoarece ea reflectă principiul onto-gnoseologic al relaţiei directe dintre cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine a omului. Acest lucru presupune o atentă și delicată asociere a termenilor de “chip”, “asemănare” şi “persoană”, a căror importanţă este centrală în scrierile teologice și chiar pe tot parcursul teologic al Părintelui Stăniloae.
Considerăm că tocmai din revelarea dumnezeiască asupra Sfintei Treimi şi a Întrupării decurge înţelegerea persoanei umane împlinite, ca subiect desăvârşit al iubirii în comuniune.

Expresia cea mai vie a interpenetrării între dumnezeire, suflet şi trup este faţa omului îndumnezeit
În cartea «Mică dogmatică vorbită», PărinteleStăniloae reiterează şi adânceşte, fără pretenție exhaustivă, ideea alcătuirii iconice, ca expresie a imaginii integrale a omului și a «raționalități iubitoare», mai ales că analizele sale aduc o clarificare în înţelegerea relaţiei dintre suflet şi trup. Ruptura, falia prin care concepţia spiritualistă a filosofiei tradiționale aruncă fiinţa umană, prin dualismul structural, dihotomic și disociativ al relaţiei suflet-trup, trebuie să fie depăşită doar prin înţelegerea faptului că omul nu este numai suflet sau numai trup.
Acestea nu sunt două entități care pot fi separate, ci, ele sunt o unitate în comuniune cu Dumnezeu! La sfârșitul vieții acesteia, spune Părintele Stăniloae: “Noi nu murim cu totul. Doar învelişul trupesc al omului se destramă. Nu rămânem nici numai cu un suflet care este doar suflet pentru că, în acest caz, s-ar putea crede că sufletul exista şi înaintea naşterii omului. În deplinătatea manifestărilor sale, a «raționalități iubitoare», ne arată Părintele Dumitru Stăniloae, persoana şi relaţiile interpersonale sunt temeiul comuniunii cu Dumnezeu, iar întruparea ne arată înrudirea iconică şi compatibilitatea, accesibilitatea dumnezeirii pentru suflet şi trup, ca medii de manifestare ale ei. Accesibilitatea prin iubire este considerată în sensul sinergic, participativ, al activării prin har și al capacităţii de chip a unirii omului cu Dumnezeu. Expresia cea mai vie a interpenetrării între dumnezeire, suflet şi trup este faţa omului îndumnezeit, imaginea chipului său, făptura iconică și ființială a omului! Dar, așa cum concluzionează Părintele Dumitru Stăniloae, omul nu va termina niciodată să înţeleagă şi să vrea să înţeleagă propriile cuvinte prin care poate să-şi exprime bucuria de a fi în comuniune cu Dumnezeu, pentru că oricare ar fi dimensiunea ei divino-umană, «raționalitatea iubitoare» înseamnă comuniunea persoanei ființiale întru trăire cu ceilalți sau postularea hristologică a fundamentului existențial al omului care se desăvârșește prin credință!
Profesor, Vasile Gogonea