– Rep. Maestre, ce trebuie să fac pentru ca oamenii acestei lumi, copleșiți de vanități și obsesii mărunte, să conștientizeze faptul că mesajul pe care l-ați transmis cândva spiritelor vii, încă mai păstrează nota definitorie a deslușirii unei realități esențiale?
-Mergi în satul ăla mare (Paris) și spune-le cum trăiesc oamenii la Hobița!
“Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit; că este trăit…”
– Rep. Este o invitație pentru a merge în Atelierul din Montparnasse?
-Voim întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit; că este trăit…
– Rep. Că este trăit atât de profund, încât refuzi să simți, pur și simplu, că exiști în propriul trup!
– Apropos de cum e să nu-ţi simţi trupul: într-o zi, după ce lucrasem o dimineaţă întreagă la un bloc enorm de marmură, am observat că întreg Atelierul mi se stropise cu sânge. Era de la mâinile mele – în care-mi făcusem câteva răni adânci.
– Rep. Cât de mult aparţineţi lumii acesteia debusolate şi frământate de spectrul contradicţiilor?
– Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.
– Rep. Privitorul pare că oboseşte şi ameţeşte scrutând înălţimea «Coloanei fără sfârșit»!
– Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Însă, proporţiile interioare ale obiectului – acelea vă spun Totul.
– Rep. Care este «modelul» care v-a servit pentru ideea Coloanei?
– Şurubul de teasc – el mi-a dat ideea Coloanei fără sfârşit.
“Oboseala excesivă descurajează, iar descurajarea repetată ucide încrederea în noi înşine”
– Rep. Aveți un motiv deosebit pentru care trăiți cu fervoare, adâncit în propriul Eu, un fel de nostalgie a vremurilor de demult?
-Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul…
– Rep. Ca într-un Eden, cu Adam și Eva, înainte de căderea în păcat!
– Şi ştii de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi!
– Rep. Cu dansatori care se mișcă într-un tablou bazat pe un ritual nebun al sincronizării mișcărilor!
-Ai perfectă dreptate să spui că dansatorii sunt fenomene, şi nu rezultatul unei evoluţii, în toate artele este exact la fel.
– Rep. Uneori simt că mă obosește frenezia căutărilor unei fericiri care nu există!
-Caută să nu te oboseşti, căci oboseala excesivă descurajează, iar descurajarea repetată ucide încrederea în noi înşine. Or, n-avem decât credinţa spre a ne ghida!
– Rep. Și de a face lucrurile pe care le-am învățat la școală!
-Şcoala nu ne învaţă decât ceea ce ştim. Drumul înainte este necunoscut, dar noi, oricum, mergem pe el, împinşi de o nevoie inerentă tuturor lucrurilor: iată la ce mă gândeam când spuneam că facem ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce bunul plac ne poate conduce să vrem să facem. Şi această nevoie profundă, care ne macină în permanenţă, e ca o piatră preţioasă, brută, pe care trebuie s-o lucrăm cu răbdare şi metodă.
“Dacă omul reuşeşte să elimine Eul, va fi capabil să asculte bătaia inimii naturii şi şoaptele ei”
– Rep. Aș dori să discutăm puțin despre lucrarea intitulată «Orgoliu» (1905), cu care ați debutat în 1906, la Salonul parizian prezidat de Rodin, aceasta fiind opera în care privirea unei fete ascunde un fel de umbră ușoară…
-Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia.
– Rep. Doar pentru a pune în evidență Eul?
-Dacă omul reuşeşte să elimine Eul, va fi capabil să asculte bătaia inimii naturii şi şoaptele ei.
– Rep. Dar, femeia întruchipează Eul, în toată splendoarea lui! Pe când bărbatul…
– Femeia modernă este o păpuşă cu dotă, ori o… prostituată rapace. Bărbatul modern are idealuri de snob şi de… crap conjugal!
– Rep. Se pare că luciul este expresia nedefinită a purității!
-Luciul este o necesitate pe care o cer formele relativ absolute ale anumitor materii. Luciul nu-i obligatoriu, ci, dimpotrivă, este foarte dăunător pentru acei care sculptează «bifteck».
– Rep. Totuși, opera de artă este un întreg ansamblu de idei care se leagă între ele, de nuanțe și chiar dimensiuni care se armonizează într-o viziune a întregului!
– Opera de artă necesită o uriaşă răbdare şi, mai presus de orice, o înverşunată luptă împotriva materialelor.
– Rep. Dacă o privim din exterior, pare, însă, o luptă care smulge dinlăuntrul pietrei cuvântul, acel glas prin care ne vorbește Însuși Dumnezeu!
-Pietrele (operele) pot să devină dintr-o dată… şugubeţe!
“Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut”
– Rep. Pentru unii critici de artă, gândul care frământă sufletul unui artist devine prin el însuși un act de creație! Cum vă definiți într-un asemenea context?
– Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut.
– Rep. Cred că e vorba de însăși rațiunea de a fi a unui artist, poate, într-n fel, chiar menirea artei!
– Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii.
– Rep. Aristotel spunea că materia brută, marmura, să spunem, cuprinde în sine forma care capătă viață prin lucrarea unui artist!
-Îmi este cu mult mai uşor să prind rădăcini şi să fac să crească în mine forme noi, decât să le cioplesc în marmură.
– Rep. Căutarea dimensiunii, măsurătoarea și redimensionarea, toate acestea fac parte din ceea ce înseamnă frenezia actului creator, maestre!
-Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai pentru că există în lucruri… Ele se pot înălţa până la ceruri şi se pot coborî din nou, pe pământ, fără să-şi poată schimba proporţiile.
– Rep. Cum acceptați criticile sau chiar acele opinii liber exprimate, care contravin ideilor dumneavoastră?
– Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii!
– Rep. Când capătă viață o anumită sculptură și care este momentul în care viața pulsează în interiorul materiei pe care o «îmbrățișează» un artist?
-Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemănătoare vieţii. De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sunt eşantioane fără de valoare; numai acţiunea contează.
– Rep. Dar, teoriile sunt cele care premerg și fundamentează sistemele de gândire!
-Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.
– Rep. Maestre, orice artist ca dumneavoastră, un corifeu al artei, se revendică de la un sistem de gândire, de la un curent artistic, de la o mișcare culturală bine conturată în viața spirituală a unei epoci!
-Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi…
Profesor, Vasile GOGONEA
