“Alexandru Ioan Cuza a fost nu numai Domnul nostru ales, ci și alesul Domnului”
Vom continua să aducem astăzi în fața cititorilor noștri episodul revelator din cuvântul de apreciere, prin ceea ce se dorește a fi un «laudatio» care se cuvine la momentul acordării titlului de Doctor Honoris Causa, prin care președintele Senatului Universității «Constantin Brâncuși», domnul prof. univ. dr. Adrian Gorun, a pornit de la premisa că familia Excelenței sale, Prințul Bogdan Cuza, este un puternic nucleu al patriotismului românesc, strănepotul Domnitorului Unirii fiind căsătorit cu Alice-Aura Cuza, iar pe 24 ianuarie 2017, într-o zi predestinată pentru Marea Familie Cuza, a împlinit 40 de ani de căsnicie. Fiul său în vârstă de 39 de ani, absolvent al Facultății de Drept din Marburg poartă și memoria și gloria numelui domnitorului. Cum este și firesc, el se numește Alexandru-Ioan Cuza. Ar fi fost convingătoare și numai argumentele venite din istorie spre a-i acorda domnului Bogdan Cuza înaltul titlu de Doctor Honoris Causa, el însuși purtând pe umeri peceți ale istoriei noastre moderne. Căci așa cum ne-o spune însuși domnia sa, Alexandru Ioan Cuza a fost nu numai Domnul nostru ales, ci și alesul Domnului. Să-l mai întrebăm ce reprezintă pentru el ziua de 24 ianuarie, din moment ce întocmai precum bunicul său se știe «neam de mușatin și os de basarabă»? Sunt sigur că va răspunde invariabil: o mare dragoste, responsabilitate și obligație morală, dusă până la sacrificiu, pentru familia din care provine, numele ce i-a fost dat să-l poarte, pentru Țara lăsată moștenire de străbunii noștri, la a cărei temelie și-a pus părți din suflet și cuget marele lui înaintaș. Dar, nu ne limităm la aceste argumente, pentru că Bogdan Cuza este o personalitate complexă, vie, care și-a respectat și își respectă menirea, făcându-se cunoscut și respectat prin întreprinderile sale pe tărâm economic și cultural, deopotrivă.
El a învățat de la străbunii săi, să-și trăiască în demnitate și originea și bucuriile și neîmplinirile, străduindu-se să păstreze cu sfințenie valorile românismului și militând neobosit pentru răspândirea lor în lume. El nu se mulțumește să afirme că străbunul său a fost cel dintâi care a izbutit să așeze piatra de temelie a României de astăzi, ci muncește sârguincios pentru împiedicarea erodării ei, a precizat președintele Senatului universității târgujiene.
“La invocarea principiilor de umanitate și liberalism, trebuie să se țină seama că «umanitatea» începe și trebuie să înceapă cu nația noastră”
Prin cuvinte demne de luat în seamă, dând curs aprecierilor și faptelor care au însoțit istoria noastră bogată în evenimente revelatoare, strănepotul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a referit pe larg la faptul că toate popoarele pământului tind spre întărirea propriei lor ființe, și această tendință firească a fiecărei individualități de a-și păstra felul ei de a fi alcătuiește ceea ce se numește tendință naționalistă! Iubirea națională, asociindu-se cu ura față de alte nații, constituie șovinismul, xenofobia, rasismul, constând în afirmarea superiorității unor națiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului și a intoleranței naționale, care conduc la nedoritul naționalism extremist! Internaționalismul, care are tendința de a suprima sentimentul de iubire națională, apare la rândul său ca o utopie îndreptată împotriva naturii, a legilor naturale lăsate de Dumnezeu! “Mintea «mișcă» materia, spiritul străbate făptura, iar ideile «cârmuiesc» Universul! Iată ce frumos ne spunea marele poet, Publius Vergilius Maro(70-19 î. Hr)! Într-adevăr, în cercetarea minții, a spiritului și a ideilor, vom regăsi că există explicația tuturor bucuriilor și a suferințelor noastre seculare, a măririi și a decăderii națiunilor. După cum există anumite idei- «puteri» impuse de legile naturale, care stăpânesc lumea și pe care trebuie să le respectăm cu riscul existenței noastre, așa cum există și idei-«păreri» care aparțin oamenilor și care stăpânesc acțiunile lor, fie ca adevăruri, atunci când sunt conforme cu legile naturale, fie ca erori, atunci când le stau împotrivă (Alexandru Constantin Cuza: «Studii economice și politice 1890-1930)». Condiția naționalității se identifică, astfel, adevărului, căpătând conotații universal valabile, ca idee-«putere» a națiunii, pe când umanismul apare ca idee-«părere» doar a unor oameni, fără a avea consecințe universal acceptate sau acceptabile. Dar, există și între principii o anumită ierarhie, după cum afirmă marele nostru filosof, Vasile Conta, care spune că «principiul de conservare ar trebui să primeze în fața tuturor celorlalte principii – inclusiv a celor de libertate și egalitate -, pentru simplul fapt că dacă noi ne vom conserva, nu vom mai exista, iar dacă nu vom mai exista, nu ne vom mai putea bucura de beneficiile tuturor celorlalte principii»! La invocarea principiilor de umanitate și liberalism, trebuie să se țină seama că «umanitatea» începe și trebuie să înceapă cu nația noastră! Iar libertatea nu poate să conducă la distrugerea, «comasarea» sau confundarea nației noastre cu alte nații mai puternice, care nu au mai multe drepturi la existență decât propria mea națiune (Alexandru Constantin Cuza: «Studii economice și politice 1890-1930»)! Naivitatea umană, unită cu bine-cunoscuta perfidie de astăzi, încearcă să stingă, să denigreze și să deturneze «ideea de naționalitate», care lucrează, de fapt, înlăuntrul omenirii, ca o lege naturală, deci, ca o putere divină și binefăcătoare, ca o putere creatoare a culturii umane, astfel încât, pacea dintre națiuni, nu se poate stabili și orândui, decât odată cu respectarea acestei legi lăsate de Dumnezeu! În caz contrar, prin lipsa individualităților naționale, civilizația lumii ar fi sortită să piară, lăsând în urma sa o «pulbere» de indivizi fără patrie, fără tradiții, fără istorie și fără aspirații colective superioare, cu alte cuvinte, oameni «fără de căpătâi» și de identitate, preocupați numai de satisfacerea intereselor personale, care în mare parte se reduc la interese «brute», care ar conduce în cele din urmă la instaurarea «animalismului stăpân» (Alexandru Constantin Cuza: «Studii economice și politice 1890-1930»), a punctat Prințul Bogdan Cuza.
“Naționalismul românesc se identifică, se regăsește și se justifică de-a lungul veacurilor ca un «scut» de apărare a neamului și a țării”
În acest context, e bine de reținut că naționalismul românesc se identifică, se regăsește și se justifică de-a lungul veacurilor ca un «scut» de apărare a neamului și a țării, cu scopul final de conservare a națiunii noastre, care nicidecum nu trebuie interpretat ca un act de intoleranță, agresivitate sau îndemn spre orice formă sau tendință expansionistă, a reiterat domnia sa, considerând că avem sfânta datorie să nu uităm că «unirile» noastre de la 1859 și 1 Decembrie 1918 s-au făcut sub «scutul» înțelepciunii și al înfrățirii venite de la Dumnezeu, care prin vocea Bisericii, acest «comandament suprem» al religiei noastre creștine, ne poruncește ca: «Aceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărți vreodată»! (Barbu Catargiu). Dar, pe lângă unirea țărilor «surori», avem nevoie și de unirea tuturor fiilor ei, ca o condiție esențială a consolidării pentru totdeauna a neamului nostru, a păstrării locului și a identității noastre între națiunile lumii, și a primirii, astfel, a sfintei binecuvântări din partea celor care au realizat-o cu atâtea sacrificii. În trecutul nostru, spunea marele istoric, Nicolae Iorga, mulți oameni au avut de suferit! Dacă suntem ceva, astăzi, nu suntem de pe urma biruințelor strămoșilor noștri, cât de pe urma suferințelor acestora! Toate puterile noastre, nu sunt altceva decât jertfa strămoșilor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie! Cunoscutul nostru avocat, Istrate Micescu, avea să-l completeze pe Iorga prin mesajul rostit în decembrie 1940, în Camera Deputaților, prin care spunea că: «Trăinicia continuității unui neam prin succesiunea generațiilor sale, nu este decât același râu, cu apă nouă, pornită din aceleași izvoare…În viața popoarelor este ca și în viața copacilor. Rădăcinile se afundă în adâncul pământului, la fel cum obârșiile vieții popoarelor se afundă în adâncul cimitirelor unde odihnesc strămoșii. Cei ce odihnesc acolo, ne-au legat pământul și datinile lor, căci datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat ca să transmitem urmașilor noștri» prin cultul strămoșilor, prin ceea ce s-a dovedit că este drumul cel mai sigur până la Dumnezeu! Dacă celebrarea celor vii poate părea uneori suspectă, pomenirea celor morți, care nu ne mai pot spune nimic decât prin faptele lor, este o îndatorire care ne înalță pentru totdeauna, a punctat cu acribie Prințul Bogdan Cuza, parcă pentru a ne reaminti că suntem în Săptămâna Luminată a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Marele nostru poet, Octavian Goga, spunea că: “Viața oricărui popor își are rădăcinile în trecutul lui! Moștenirea strămoșească este «temelia» pe care clădesc nepoții, iar fără această «temelie» zidul se prăbușește, mai devreme sau mai târziu! Astfel sunt toate neamurile pământului, astfel suntem și noi, românii! Avem și noi moștenirea noastră, pentru că bătrânii ne-au lăsat «alcătuirile» lor, care poate s-au dărăpănat! Ne-au dat moșiile lor, care poate s-au înstrăinat, dar ne-au lăsat sufletul lor, care trăiește prin noi înșine și își cere cuvântul prin partea purtătoare a inimii noastre! Ne-au lăsat limba lor, ne-au lăsat datinile lor, ne-au lăsat iscusința și credința lor! Ne-au împrumutat meșteșugul mâinilor, ne-au dat povețele minții! Avem înțelepciune de la ei! Le știm gândurile cu care s-au «coborât» în groapă. Cunoaștem nădejdile lor neîmplinite! Am moștenit jalea și veselia lor. Cântăm cântecele lor, plângem același plâns străbun, în care numai lacrimile se schimbă, amărăciunea rămânând aceeași! Trecutul unui neam e o «biserică», pentru că aici «dorm» moaștele celor buni, aici strălucesc amintirile celor mari, aici trăiește mai departe, în pace tainică, sufletul celor pierduți. Această «biserică» trebuie cinstită, trebuie cunoscută și îngrijită! Acesta este trecutul unui neam! Și după cum e păcătoasă mâna care s-ar încumeta să sfarme pristolul sau masa unui altar, să sfarme anafora unui potir, tot astfel e vinovat acel nepriceput care necinstește aducerile aminte ale unui neam. Aceasta este moștenirea mare a neamului nostru” (Octavian Goga, «Moștenirea noastră»). În altă ordine de idei, Barbu Ștefănescu Delavrancea spunea la rândul său: “Pământul țării nu este o moștenire de la străbuni. Pământul țării este un «împrumut» luat de la copii! Și acesta trebuie restituit fără tăgadă”! Dar, cât de diferită este această viziune, față de epoca globalizării crunte, în care ne este dat să trăim și în care aproape că trebuie să ne adaptăm, în care trebuie să ne protejăm copiii de fluxul informațiilor ambigue, nesigure și neconfirmate, difuzate din abundență la ore de maximă audiență, menite să pericliteze, finalmente, dispoziția fizică și mentală a receptorilor, indiferent de vârsta acestora”, a încheiat citatul cel sărbătorit, îndemnându-ne pe toți să iubim fără prejudecăți glia străbună și să nu precupețim nici un efort în a da țării sublimul vieții noastre!(Va urma).
Profesor, Vasile GOGONEA
