Cultura

Emanoil Gojdu, între marii noștri înaintași pentru afirmarea națiunii române

 | 15 noiembrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Ilustrul nostru înaintaș Emanoil Gojdu s-a născut la Oradea, în 9 februarie 1802, dintr-o familie de negustori aromâni, originari din Macedonia, mai exact din micul orășel Moscopole, așezat undeva în sudul Albaniei. Numai că în contextul evenimentelor internaționale dificile ale acelor vremuri, părinții Gojdu emigrează în Ungaria și de acolo la Oradea, unde își vor stabili definitiv și domiciliu. Aici își va începe studiile primare și liceale fiul lor, Emanoil, absolvind Colegiul Național din frumoasa urbe de pe râul Crișul Repede, după care urmează cursurile Academiei de Drept din același oraș și continuate la universitățile din Bratislava și Budapesta, obținând licența de avocat în anul 1824. În același an se stabilește la Budapesta, practicându-și meseria ca stagiar timp de trei ani, după care își deschide propriul birou de avocatură. Se remarcă în mod deosebit prin pledoariile sale, fiind recunoscut și apreciat pentru activitatea sa juridică, atât la Pesta, cât și în străinătate. Dar înainte de toate, în acele vremuri grele, era frământat de soarta românilor, cu precădere din Transilvania, militând permanent pentru drepturile acestora și pentru afirmarea națiunii și a limbii române. În același timp, s-a implicat și în politica pașoptistă, urmărind împlinirea acelorași idealuri, între care “egala îndreptățire a naționalităților”. De altfel, fiind un conciliatorist în privința relațiilor româno-maghiare și a colaborării dintre cele două popoare, E. Gojdu nu pierde din vedere să sublinieze un lucru foarte important și anume: “să colaborăm, dar nici un moment să nu încetăm de a fi noi înșine”. Dovedea a fi un bun român, un patriot, dar cu o atitudine moderată, tocmai pentru a nu tensiona și mai mult atmosfera dintre cele două comunități etnice, pentru care avea să primească reproșuri din partea revoluționarilor pașoptiști cu vederi radicale. A fost motivul pentru care nu a avut o contribuție directă la organizarea Adunării Naționale de la Blaj (15 mai 1848), a cărei petiție avea să fie trimisă Împăratului Austriac chiar de prietenul lui-mitropolitul Andrei Șaguna. În schimb, E. Gojdu și-a propus, împreună cu intelectualii revoluționari din Banat să pregătească o alta mare adunare populară la Timișoara, cu implicații, fără îndoială, legate tot de drepturile și emanciparea românilor supuși dominației străine. A fost redactată și “Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat”, care urma să fie trimisă împăratului de la Viena, dar în cele din urmă, din cauze politice conjuncturale, adunarea nu a mai avut loc niciodată. Totuși, avocatul E. Gojdu, nu încetează, prin manifestările sale politice, culturale și filantropice, să dovedească a fi un bun român, un om de excepție și credincios bisericii și comunității ortodoxe din care făcea parte. De altfel spunea: ”ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român”. În același timp, a dovedit a avea și un evident spirit întreprinzător, acumulând o impresionantă avere-diverse imobile, acțiuni și depozite bancare, însă o bună parte din această avere va fi alocată pentru înființarea unei fundații ((Fundația Gojdu/1870-1952), care avea menirea să ajute material și cu burse de studii pe studenții români ortodocși din Ungaria și Transilvania. Cu atât mai mult cu cât pentru români era o perioadă extrem de dificilă și pe care E. Gojdu a reușit să o înțeleagă în profunzime și să sprijine necondiționat lupta pentru emanciparea și unitatea românilor. Aici trebuie remarcate și eforturile depuse pentru înviorarea culturii românești, atât din Transilvania, cât și de la Buda și Pesta, la care distinsul avocat a fost parte nemijlocită, reamintind între altele participarea sa activă la manifestările salonului românesc literar din Pesta. Aici își dădeau întâlnire mari personalități românești din Ungaria, având contribuții remarcabile la procesul de emancipare și afirmare a națiunii române, cu precădere în domeniul istoriei, literaturii și religii și în general a dezvoltării patrimoniului cultural românesc. Și am putea aminti aici, între alții, pe corifeii Școlii Ardelene-Petru Maior, Samuil Micu-Clain, Gheorghe Șincai, pe Teodor Aaron, Eftimie Murgu, Moise Nicoara, Andrei Mocioni, Damaschin Bojinca, ș.a. În același timp, existau strânse legături culturale cu scriitori și mulți alți cărturari de seamă din Țara Românească și Moldova, înființându- se în cele trei provincii românești fundații și societăți cultural- literare și religioase, la fel s-au editat ziare și reviste, între care “ Biblioteca românească”, unde cei care participau la saloanele literare aveau posibilitatea de a-și publica creațiile, în special pe cele legate de mișcarea națională pentru emanciparea și unitatea românilor de pretutindeni. Inclusiv a fost încurajată și sprijinită mișcarea artistică și teatrală, ale căror mesaje aveau același scop, de afirmare a națiunii române pe plan etnicoumanitar, cultural și de patrimoniu. Revenind și mai concret la activitatea și contribuția ilustrului avocat Emanoil Gojdu privind apărarea intereselor și revendicărilor naționale ale românilor, trebuie să subliniem cu totul deosebit hotărârea acestuia de a lăsa prin testament (4 noiembrie1869) averea statului român. Mai facem mențiunea că în urma celor două căsătorii nu a reușit să aibă urmaș, regretând enorm acest lucru. Și cum simțea sfârșitul (moare la 9 februarie 1870), a grăbit semnarea testamentului, prin care” venitul întreg din suma principală a fundațiunii să se întrebuințeze pentru scopurile religioase ale românilor, având în vedere prosperitatea și înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe și a națiunii române”. Și am lega, nu ca o coincidentață, testamentul filantropic a lui Emanoil Gojdu, de un alt testament, al marelui erou național al românilor din Ardeal- tribunal Avram Iancu, care, din aceeași dorință fierbinte de a vedea împlinite destinele poporului său, redactează în luna iunie 1850 celebru document, exprimându-și prin această faptă ultima sa dorință, în fapt întregul crez și ideal al vieții și luptei sale de martir. Facem mențiunea că nici el nu a avut urmaș, nefiind căsătorit vreodată, ceea ce poate ar fi și determinat semnarea testamentului politic care consemna între altele: ”Ultima mea voință. Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acum…Voiesc dară și dispun că după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutorul la înființarea unei Academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele”.
Așadar, ambele testamente, în complexitatea lor urmăreau același lucru și anume, sprijinirea luptei românilor pentru emancipare și afirmare națională, diferența între cele două mari personalități fiind una de înțelegere și abordare a fenomenului, într-o perioadă isorică dificilă, în care națiuni și naționalități din Europa Centrală și de Răsărit, apăsate de tiraniile imperiale ale vremii, caută varii modalități prin care drepturile egale să fie garantate pentru toate popoarele. În rest, toate cele mari personalități ale neamului românesc aveau în comun aceleași idealuri și într-un final, luptători remarcabili pentru promovarea năzuințelor vitale ale națiunii și până la urmă continuarea luptei până la desăvârșirea statului național unitar român, prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918. Și mai este ceva de precizat, anume, în condițiile în care mulți tineri români erau determinați sau nevoiți să-și facă studiile la Viena ori la Budapesta, Transilvania fiind integrată Imperiului Austro-Ungar, atunci fundațiile românești existente în țară în afară le venea în sprijin pentru efectuarea studiilor, cea mai importantă dintre ele fiind Fundația Gojdu. Aceasta a început să funcționeze din 1870, având în cont și-n administrare o considerabilă sumă de valori materiale și financiare, iar printre cei peste 4500 de bursieri ai acestei fundații se numărau viitoarele personalități de seamă ale științei, culturii și învățământului românesc, cu precădere din Ardeal, între alții: Octavian Goga, Traian Vuia, Victor Babeș, Dumitru Staniloaie, Constantin Daicoviciu, Petru Groza, Dimitrie Nedelcu,ș.a.m.d. De altfel, prin intermediul acestei renumite fundații, patronată în a doua perioadă a existenței ei de către Mitropolia Ortodoxă din Ardeal (mitropolit Andrei Șaguna) avea să se deschidă orizontul și cultivarea următoarelor generații de intelectuali transilvăneni, o parte dintre ei, prin inteligență și o destoinică pregătire profesională având o contribuție de seamă, bunăoară la proiectarea ”Podului cu lanțuri” de la Budapesta, inaugurat în anul 1849, dar și la alte obiective de patrimoniu istoric, cultural și administrativ din diferite orașe ale Imperiului Austro-Ungar. Dar, cea mai benefică a fost implicarea acestora în acțiunile pentru emanciparea românilor, în special prin și cu sprijinul altor fundații înființate, printre promotori amintindu-i în mod deosebit pe Iosif Vulcan (vezi revista Familia și lansarea ca poet a lui Mihai Eminescu), Dimitrie Nedelcu, Constantin Pomut, Octavian Goga( revista Luceafărul), Victor Babeș, ș.a. Din păcate, iată că ne uităm atât de ușor înaintașii, obârșia și fibra neamului nostru românesc, marginalizându-ne valorile și interferența între generații, chiar ne-am înstrăinat esența și patrimoniul perenității etnice, totul în goana lăcomiei unora după mult, amanetându-ne țara și glia străbunilor, într-un spațiu-Europa cu parte de lume, pe cât de diferită pe atât și dezamăgitoare pentru mulți români. Și răul se întâmpla în condițiile în care Occidentul, dar și cei care au luat puterea în România după dec ’89, în nemernicia lor i-a aruncat pe români în postura de chiriași și slugi la ei acasă. Și fără a intra în detaliul cauzelor care au provocat atât de repede o prăbușire a sentimentului patriotic, al respectului și prețuirii față de trecutul istoric al acestui popor, poți totuși a nu-ți exprima îngrijorarea profundă față de traumele tot mai dure care lovesc astăzi țara noastră? Iar într-un context atât de nefericit, circumscriem de pildă și cedarea în mod gratuit, prin trădarea intereselor României a întregului patrimoniu al “Fundației Gojdu”, în favoarea statului maghiar. Era, după tezaurul de la Moscova, a doua mare pierdere de bunuri și valori adevărate din partea statului român, valoric însemnând cu mult peste un milliard euro, mai exact conturi de bani prin bănci austriece, șapte corpuri de clădiri cu 250 de apartamente și spații comerciale, restaurante, terase de lux, parcuri interioare, etc. Ceea ce înseamnă astăzi o cerească afacere, oferită cu atâta nemernicie Ungariei de către cei care, în loc de recunoaștere și prețuire pentru contribuția și gesturile patriot- filantropice ale ilustrului nostru înaintaș E. Gojdu, în cârdășie și dispreț față de națiunea română, adică Parlamentul și guvernul României din 2005, au acceptat prin trădare anularea de “bună voie” a nestematului testament. Și este cu atât mai gravă fapta nevolnicilor de la București, cu cât Ungaria, după încheierea Tratatului de la Trianon (1920) a fost obligată să restituie integral bunurile Fundației, în această privință încheindu-se și un acord româno-ungar, în anul 1937. Așadar, este păcat ca din atâta cosmopolitism și servilism plecat în fața răutăților altora, veniți sau impuși de aiurea, toți cei care au condus și guvernat România după dec’ 89, au abandonat voit exact ce avea mai de preț această țară- trecutul și moștenirea istorică, demnitatea și conștiința neamului, adesea dobândite prin multă trudă și jertfe. Iar E. Gojdu a fost și va rămâne, fără nici un fel de îndoială, o personalitate ilustră- un mecena român, care și-a închinat întreaga sa activitate politică, social-obștească și cărturărească sprijinirii și promovării năzuințelor vitale ale națiunii române. Practic, un om de excepție, de o calitate ireproșabilă, adunând și formând în jurul său alte mari personalități, la rându- le, la fel de credincioase idealurilor și într-o continuă ștafetă de generații, a luptei pentru emanciparea și unitatea națională a tuturor românilor. Dar trebuie să spunem că multe dintre elitele noastre transilvane, și-au găsit sfârșitul și au fost înmormântați, în acele timpuri frământate, pe teritoriul Ungariei.
Este și cazul unor corifei ai Școlii Ardelene-Petre Maior, Samuil Micu și după cum mai spuneam, Emanoil Gojdu care, prin mărturisirile sale de suflet spunea: “….iubirea ce am către Națiunea mea ma îmboldește a stărui în faptă, că încă și după moarte să erumpă de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul Națiunii”. Și cazurile de mai sus nu sunt singulare, reamintind și alte valori românești universale, care își dorm somnul de veci pe pământ străin: Constantin Brâncuși, George Enescu, E. Cioran, Martha Bibescu, Elvira Popescu, Mircea Eliade, ș.a.m.d. Or, de aici se poate vedea încă odată oportunismul din fire și nepăsarea bolnăvicioasă a acelora care au primit totuși mandat să rânduiască treburile țării, vizavi de dorințele îndreptățite ale urmașilor și până la urmă ale națiunii române, de a fi repatriate rămășițe pământești a celor mai sus amintiți și reînhumarea în glia lor strămoșească, cu cinstire și onor.
Dar cine s-o facă, câtă vreme cei care conduc și guvernează România de aproape trei decenii sunt deopotrivă purtători de vină pentru debandada care a cuprins întreaga țară, făcători de rele și ‘purtătorii” marii dezbinări naționale? Și blestemul nu se mai sfârsește, pentru că și cineva (!?) are interese mârșave a ne călca în picioare istoria, valorile și demnitatea de neam, continuând să întrețină haosul în România, folosindu-se, în primul rând, de o manipulare mediatică perfidă și extrem de toxică, care alimentează continuu ignoranța, intoleranța și ura românilor, contra românilor. Oare de ce, ori mai degrabă se potrivește pentru “călăii” de profesie expresia sau proverbul ”Divide et impera”(dezbină și stăpânește…)
Prof. Vasile Irod

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL