Cultura

Eseu – Artemiu Vanca în altă ipostază

 | 09 martie 2018, 00:00 | 0 comentarii | 

Pentru gorjeni numele lui Artemiu Vanca se asociază, în primul rând, cu acela al inginerului şi al directorului tehnic a cărui expertiză era recunoscută la nivel naţional. Cel care mi-a vorbit despre rara sa competenţă şi despre comportamentul ireproşabil în raporturile cu oamenii a fost tatăl meu, din poziţia de preţuit subaltern. Elogii îi aducea şi un coleg din anii de gimnaziu, care, după ce îşi convinsese greu directorul că este un specialist în domeniul său de activitate, mai păstra încă impresia că e privit ca de pe acoperiş.
Cea de-a doua ipostază este cea a omului care, după 1989, s-a implicat în politică, fiind vicepreşedinte al CFSN Gorj şi preşedinte al CPUN Gorj, ca independent. În 1992 a pierdut mandatul de primar al Târgu-Jiului la puţine voturi faţă de câştigător; a condus Convenţia Democratică în judeţul Gorj pentru puţină vreme, apoi a revenit la profesia pe care a onorat-o mai multe decenii. Fără doar şi poate, că ar fi devenit un animator al vieţii politice, ar fi refuzat compromisurile şi ar fi fost un obstacol major în calea celor care mimau iubirea de semeni şi care erau atraşi doar de ciolanul puterii. Opoziţia din Gorj a adus în prim-plan nişte foşti dezgustători lingăi ai regimului comunist, care mirosiseră că le venise vremea să „decoleze”, să devină făuritori de istorie. Cei cu o ţinută etică ireproşabilă, în stare să îndeplinească promisiunile, trebuiau eliminaţi. De altfel, din pricina comuniştilor de rang secund, România a ratat după ’89 un moment astral: în loc să prosperăm, am ajuns o lume destructurată, ba chiar o antilume, a doua ţară de pe mapamond ca număr de imigranţi, după Siria.
Cea de-a treia ipostază a domnului Artemiu Vanca este una care dovedeşte cu prisosinţă mobilitatea sa intelectuală. În afara unor articole de specialitate publicate în revista „Energetica”, a început să scrie poezii, eseuri, cronici dramatice, povestiri şi romane.
Între anii 2009 şi 2015 desfăşoară o bogată activitate de prozator, publicând romanele: „Comoara din Dealul Magiarului”, „Secretul comorii”, „Comorile de sub Meseş”, „Iubirile băieţilor din Valea Banului”, „Zori întunecate”, „Poate îngerii” şi vol. de povestiri „Nobilul proprietar”.
De un vădit interes s-a bucurat romanul istoric „Zori întunecate” (Edit. Arefeana, Bucureşti, 2013), dedicat satului natal Bănişor, cu prilejul sărbătoririi a 800 de ani de atestare documentară. Acţiunea se petrece la începutul secolului al XIII-lea în Transilvania, îndeosebi în satul Ban din comitatul Crasna. Documentarea minuţioasă ne transmite o imagine obiectivă asupra perioadei, căreia i se adaugă sensibilitatea naratorului, fantezia lui creatoare. În afara succesiunii de momente epice, se observă şi un anumit mod de a privi evenimentele, o firească atitudine faţă de ele.
Pentru că locuitorii nu-şi plătiseră dările faţă de Capitlu, vicejudelui Ban Ionaş i-au fost luaţi zălog cei doi gemeni, Victor şi Traian. Drumurile lor se vor despărţi: Victor merge să înveţe pentru a deveni preot, Traian înfruntă chinurile iadului într-o mină de argint, până reuşeşte să evadeze împreună cu prietenul său Gyuri, ajungând apoi haiduc.
Vocaţia pentru studiu a lui Victor va fi răsplătită cu plecarea în Italia, la mănăstirea Montescassino, înfiinţată de Sf. Benedict, a cărui deviză era „Ora et labora” (roagă-te şi munceşte). Bacalaureatul îl va trece în mod strălucit cu „magna cum laude”. Graţie culturii solide, dobândită nu doar din materiile predate, ci şi prin lecturile din domeniul filozofic şi al istoriei, va fi chemat la Sfântul Scaun unde, remarcat de Papa Grigore al IX-lea, va deveni cardinal diacon. Cu prietenul său Rogerius, comentează probleme teologice, filozofice, istorice, nelipsind nici reflecţiile asupra papalităţii: unii papi, corecţi, cu frică şi dragoste de Dumnezeu, martiri, beatificaţi după moarte, alţii, făptuitori de păcate grele: sodomie, simonie, viol, crimă, beţie.
Cei doi prieteni dezavuează persecuţiile bisericii, întemniţările, condamnările la moarte.
Pentru Victor, bibliotecile au constituit o sursă importantă pentru a se informa despre daci, dar şi cu privire la venirea ungurilor pe meleagurile transilvane.
În spiritul prozei moderne, Artemiu Vanca valorifică paginile de jurnal ale cardinalului Victor Bran, care ne furnizează date esenţiale despre invazia tătarilor din anul 1241. Sunt detaliate modul de viaţă al acestora, obiceiurile, cruzimea, dar şi respectarea cuvântului dat. „Zori întunecate” nu este doar o frescă a unei perioade îndepărtate, ci şi un roman de formare, al devenirii lui Victor Bran, aşadar un Bildungsroman.
Protagonistul este un personaj „rotund”, termen introdus de E.M.Forster în „Aspecte ale romanului”, distingându-se prin capacitatea lui de a ne surprinde într-un mod convingător. Tot un astfel de personaj este şi Adrian Vaida, protagonistul romanului „Poate îngerii” (Edit. Caiete Silvane, Zalău, 2015), a cărui acţiune se petrece între anii 1951 şi 1954. Dincolo de povestea de dragoste a lui Adrian şi a Liei Moldovan, încheiată nefericit din motive care pentru adolescenţii de azi ar părea de-a dreptul ilare, primim informaţii suculente despre o perioadă extrem de agitată din istoria noastră. Romancierul valorifică propria-i experienţă, un alter ego al său fiind Cornel Straja, veritabil deuteragonist, al cărţii, elev, ca şi Adrian, al Şcolii Tehnice din Cluj. Amândoi urmau această şcoală fiindcă proveneau din familii cu probleme, având interdicţie să studieze la un liceu.
Tatăl lui Adrian, preot, făcuse puşcărie în urma refuzului său de a trece de la greco-catolici la ortodocşi, iar al lui Cornel, învăţător, era acum la Canal. Cu câtă veneraţie sunt evocaţi unii profesori, marginalizaţi de regim, nevoiţi să predea la o şcoală tehnică. În prim-plan este aşezat prof. de literatura română, Ioan Moldovan, aflat în pragul pensionării, fost universitar, coleg cu Lucian Blaga. Pentru Adrian, care cocheta cu literatura, s-a dovedit nu un noroc în viaţă, ci o binecuvântare. Între patru ochi, îi spune că există poeţi care scriu altfel de versuri decât cele publicate în ziarul local „Lupta Ardealului” sau în „Almanahul literar”, revista Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Fiind convins că nu-l trădează, îi oferă vol. „Poemele luminii” şi-l trimite la bibliotecă să împrumute poezii de Tudor Arghezi, aflat atunci la fond secret. Va trebui să ia aprobare de la bibliotecarul-şef, nimeni altul decât poetul interzis Lucian Blaga. I se va da aprobarea şi odată cu ea elogiul „bibliotecarului” care îndrăzneşte să afirme că Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu încoace.
Vacanţa de la sfârşitul anului al II-lea începe pentru Cornel cu o vizită în satul lui Adrian, dar şi cu o excursie spre vârful Vlădeasca, prilej de a înfăţişa, cu o expresivă trăire interioară peisajele mirifice ale Săcuienilor, mai ales cascada cu nenumăratele ei curcubeie. Fiindcă fusese lipsit chiar şi de accesul la o şcoală tehnică, Adrian muncise prin acele locuri la defrişarea unor păduri. Capitolul „Întâlnire cu diavolul” narează despre dificultăţile avute cu cei care îi considerau pe cei doi drumeţi unelte ale partizanilor ascunşi prin munţi.
Vizita la Ciucea, unde îi aştepta Lia, este un prilej de a o evoca pe Veturia Goga, un exemplu de devotament faţă de fostu-i soţ, gratulată cu apelativul „Doamna Prim-Ministru”. Adrian şi Lia vor petrece o vară de neuitat în preajma fostei „privighetori a Ardealului”, ajutând-o fie la definitivarea unor construcţii, fie la ordonarea cărţilor din biblioteca poetului. „Castelana” se afla la Ciucea cu domiciliul obligatoriu. Aflăm că, asemenea lui Lucian Blaga, scăpase de puşcărie graţie prieteniei cu Petru Groza, aflat într-o poziţie din care îndrăznise să apere doi indezirabili ai regimului comunist.
După arestarea tatălui, în martie 1952, învăţător, directorul şcolii din Valea Banului, Cornel se revoltă împotriva divinităţii, credinţa lui în Dumnezeu fiind puternic zdruncinată şi la ieşirea din spital, după operaţia de amigdalită. Unul din nucleele narative dezvăluie aspecte ale vieţii puşcăriaşilor de la Canal aşa cum fusese ea cunoscută de inginerul Stanca, al cărui frate ieşise de acolo cu un picior amputat. Cititorul romanului mai primeşte informaţii şi despre centenarul naşterii lui Caragiale, despre reforma monetară şi despre înlăturarea din conducerea partidului comunist a Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu.
Fără a fi un calofil în ceea ce priveşte stilul, Artemiu Vanca este grijuliu cu forma, nutrind convingerea că ea nu poate fi separată de fond. Cele două romane certifică teoria lui Remy de Gourmont, după care între fondul unei opee şi expresia sa stilistică există un raport de consubstanţialitate.
Nu putem încheia eseul nostru fără câteva referiri la volumul „Legendele Bănişorului” (Edit. Caiete Silvane, Zalău, 2017), considerate de autor „mai degrabă culte decât populare”, auzite de la bunicul său, fiu de ţăran, învăţător şi diac la biserica din sat. Remarcabile sunt atât strădania de a le reda cu vorbele de atunci ale bunicului, dar şi imaginaţia nepotului, dorinţa acestuia de a le face atractive pentru cititor.
„Legenda Văii Banului” se înscrie în cele etiologice (explicative), prezentând anumite fenomene naturale prin relatarea unor întâmplări miraculoase. Metamorfozele din „Fata pădurii” (puterea acesteia de a deveni căprioară, vulpe, pupăză sau alt animal) ne trimit cu gândul la basmele populare, unde fenomenul este omniprezent. Alte legende completează istoria, cultivând motivul haiduciei („Ştefăneasa”, „Pătru Mantu”) sau al dublei origini, română şi tătară („Hăneştii”), al prezenţei rutenilor în zona Ardealului („Sedun şi Golsa”), ultimele două legende fiind extrase din romanul „Zori întunecate”.
Chiar dacă unele legende se remarcă prin credinţa naivă, prin prezenţa unei lumi desacralizate sau prin perturbări ale vieţii spirituale şi sufleteşti, ele rămân impresionante şi acaparante. La fel ne apar şi dialogurile dintre nepotul-narator şi bunicul său ipostaziat în legenda „Diacul Filip”, ca slujitor al bisericii ortodoxe şi luminător al satului. Raisonneur al cărţii, bunicul este şi depozitar al înţelepciunii populare: „Mai bine un an vultur decât toată viaţa şarpe”.
În ceea ce priveşte limba folosită, autorul păstrează nu doar unele regionalisme lexicale (techergheu – om fără căpătâi, dohotar – găzar, izbuc – izvor puternic, magiar – pietroi mare etc.) ci şi fonetisme din Ardeal, conservând astfel o anume mireasmă a graiului local.
Lectura cărţilor domnului Artemiu Vanca, ajuns octogenar, a fost un prilej de încântare, învederându-mi un scriitor demn de a fi luat în seamă, remarcabil.
Eugen Velican

Semnatura eletronica CertDigital
Loading...
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL