Am evadat din nou din Scriitopia. Cu acelaşi sentiment al eliberării dintr-un infern asumat; asumat în numele unor datorii sacre şi sacrificiale: faţă de mine însumi ca om, faţă de destinul meu ca scriitor (unul mai complex, poate unul rotund) şi ca promotor al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu căreia i-am dedicat o bună parte din cărţile-mi de critică, istorie şi eseistică literară. Am întreprins o călătorie de o noapte şi de o zi la Alba-Iulia în Cetate. Orele petrecute în celebrul municipiu au fost de neuitat întrucât l-am avut alături pe marele poet român contemporan Aurel Pantea, care exact cu foarte puţin timp în urmă primise Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” la Botoşani. Vorba domniei sale: „Când primeşti, dragă Ion, un astfel de premiu nu le mai poţi primi şi pe celelalte din ţară”. S-a referit fie la Premiul Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, fie la Atelierul Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” (pe care, de altfel, şi-l adjudecase pe 8 septembrie 2017).
Odată sosit la sediul Filialei Alba-Iulia/ Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România şi al Revistei de excepţie „Discobolul” (condusă de Ion Pop şi Aurel Pantea), a sosit imediat şi patronul spiritual al literelor şi al literaţilor din zonă. Ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni. Sunt colaborator la „Discobolul” de vreo câţiva ani. Mi-a arătat că-mi inclusese în sumarul noului număr eseul „Utopia limbajului” (despre poezia din „Nod ars” şi despre proza din „Jaf în dragoste”, de Barbu Brezianu). I-am mulţumit frumos şi ne-am convorbit scurt despre evoluţia imediată a dosarului meu de primire în U.S.R.. M-a asigurat că voi fi înştiinţat cu cele ce vor urma. Apoi, la propunerea mea, să mâncăm ceva (s-a întâmplat la selectul local „Gavroche”), ca apoi să mă conducă prin incinta vechii cetăţi imperiale, aflată sub influenţa şi cumva în perimetrul lărgit al Vienei, a chemat prompt un taxi şi-am descins direct la local.
Prânzul a fost desigur fastuos şi presărat cu un dialog fabulos. Ca profesori universitari, amândoi, predasem el la Alba-Iulia, eu la Târgu-Jiu, cursuri de teoria literaturii. Am evocat, schimbând replici consistente şi la subiect/ obiect, figuri strălucite ale lumii culturale europene: Homer, Platon, Aristotel, Dante, Croce, Vattimo, Manolescu, Negrici, Zamfir, Simion, Cărtărescu ş.a., cu efigii distincte şi modelatoare de canon. Am încercat să distingem, el întru postmodernism, eu pledând întru transmodernism, trăsături fundamentale ale celor două paradigme literaro-artistice şi esteticohermeneutice. Am căzut de acord că postmodernismul s-a sfârşit (azi fiind deja „mort”) cu secularizarea sacrului, iar transmodernismul încearcă să recupereze dimensiunea sacră. Poezia postmodernistă îndură „blestemul” unei transcendenţe goale, transmodernismul se revendică dintr-o transcendenţă plină. Discursul liric postmodernist refuză un mesaj şi un sentiment, cel transmodernist se bazează pe comunicarea unor trăiri autentice şi a unor emoţii puternice. Am îndrăznit să-i dau un indiciu despre viziunea mea în ceea ce-i priveşte creaţia poetică: substituirea lui restitutio in integrum cu o altă sintagmă: reductio in integrum (tradusă cea de-a doua printr-o întoarcere a poeziei la un nucleu primordial ontologic, capabil oricând de o implozie şi de un big-bang revoluţionar în câmpul energiei primare a poeticităţii).
Dialogul s-a încins în sensul unor depoziţii interpersonale mai degrabă autoreflexive, dar şi glisând spre o empatie pentru care probabil că, în ceea ce mă priveşte pot fi invidiat, căci mă găseam în postura rarisimă de confident şi de tovarăş de pelerinaj.
Pe traseul celor patru porţi ale Cetăţii am vizitat Catedrala Reîntregirii Neamului. Nicolae Iorga a vrut-o cu vreo patru metri mai înaltă decât cea romanocatolică de alături mult mai veche (de prin secolul XV). În cea dintâi, în stânga intrării, trona portretul în picioare al regelui Ferdinand Întregitorul, iar în dreapta intrării portretul reginei Maria. Le-am contemplat evident impresionat de măreţia celebrei perechi regale, de talie europeană, ca şi cele din: Franţa, Italia, Germania, Anglia, Olanda, Spania ş.c.l.
În cea de-a doua era un frig de cavou imperial. Iarna e un supliciu să rezişti în ea mai mult de o oră fără încălzire centralizată. Ca orice mare poet, am înţeles că Aurel Pantea e un om transreligios, exact cum arată cele două paradigme ale lui Basarab Nicolescu: transdisciplinaritatea şi transmodernismul.
Între timp începuse să plouă. Am ignorat ploaia şi am coborât spre poarta a patra, de ieşire din perimetrul Cetăţii, cu creneluri pe stânga şi pe dreapta, prin care soldaţii trăgeau cu puştile în eventualii atacatori. Probabil, oraşul-cetate era greu de cucerit. Porţile de lemn de exemplu erau groase (de vreo jumătate de metru în lăţime) şi deci imposibil aproape de penetrat. Locuind în spatele lor, cetăţeanul privilegiat se simţea în siguranţă. Cei de dinăuntru (cei din intramuros) trăiau sentimentul unei patrii sacre (vezi „Sacrul şi profanul” lui Mircea Eliade), cei de dinafară (din extramuros) reprezentau mulţimea agreată de către castelani, dar… cam atât. Dar Aurel Pantea m-a încântat cu orizontul lui vast de cultură mitologică. N-am făcut faţă „competiţiei”, probabil fiind şi nedormit, şi obosit, şi răcit, şi oarecum uşor intimidat de valoarea de om total a celui de lângă mine. Dar marele poet e de o bunătate serenisimă, de o generozitate profund umanistă, căci, la un momentdat, mi-a vorbit despre „excelenţele” Renaşterii, ca primii reprezentanţi ai modernităţii inaugurale. Avea perfectă dreptate.
L-am întrebat dacă se simte bine în Alba-Iulia. Mi-a răspuns că de cele mai multe ori: da, e un oraş liniştit, deşi, vai, actualmente într-o criză economico-socială periculos prelungită, fără industrie, deci cu o ofertă de locuri de muncă mult redusă faţă de „epoca de aur” ceauşistă. L-am întrebat dacă mai face politică. Fusese, pare-se, P.A.C.-ist. „Nu, nu mai fac altfel de politică, decât cea legată de scriitorimea pe care o conduc, de revistă, de comunicare cu U.S.R., de „podumuri poetice” (în acest sens mi-a arătat scările impozante ale unei clădiri, flancate de statuile (busturile în bronz) ale unor mari scriitori români, pe care le-am privit cu evlavie şi recunoştinţă că au existat, că ne-au făcut cinstea, că au militat pentru idealurile urgente ale istoriei ş.a.m.d. Îmbrăţişarea de despărţire mi-a lăsat un gol în stomac, o părere de rău în suflet. Ne-am rupt din nou în cele două identităţi ce aveau să se separe provizoriu, pentru puţină vreme.
Era să uit. M-a informat cu prilejul întâlnirii de la „Gavroche” că a scris peste 80% din volumul de versuri „CRATER” ce-o să apară la Călin Vlasie la „Cartea Românească” în curând. I-am zis ce-am crezut că-i adevărat: „Craterul eşti tu însuţi, cu psihicul tău, cu subconştientul tău, cu psihologia ta transversală, cu îndoielile tale metafizice şi cu temerile tale transfizice, cu profunzimile încă neştiute ale fiinţei tale plenipotenţiare, cu cotloanele tale ontice necercetate încă, cu neexplorate până acum contradicţii şi antinomii transfigurate, cu ambiţia de a te comporta cât mai firesc într-o lume sfârtecată de terorismul sub toate formele (inclusiv cel cotidian al ignoranţei, prostiei înfumurate, hoţiei pe faţă, corupţiei putrefacte, luptei demente pentru o iluzorie şi doar de moment putere ş.a.m.d.)”
Ion Popescu-Brădiceni
