Şi tot cotrobăind prin scorbura celor Şase Decenii petrecute pe pământurile Brădicenilor, Câmpofenilor, Târgu-Jiului, Gorjului, Petroşanilor, Craiovei, Buzăului, Hunedoarei, Clujului, Timişoarei, Iaşiului, Bucureştilor, Braşovului, Chişinăului, peste ce-aş mai putea să dau?
De pildă întâi şi întâi, peste învăţături ale Sinelui, pe baza cărora Eul meu, emergent arcadico-apocaliptic, şi-a început confruntările cu preajma, sfruntările destinului ca-n „Cireşarii” unui cunoscut romancier pentru copii şi adolescenţi, bun prieten cu genialul creator al „necuvintelor” presimbolice / premitice.
Profesorul Ionel Nistorescu trăieşte încă şi îşi mai aduce aminte că, prin clasa a VI-a fiind, la Şcoala generală nr. 5 din Târgu-Jiu, dar petrecându-mi vacanţele la Brădiceni, spre sfârşitul verii, epuizasem întregul fond al micii biblioteci săteşti, de la Căminul Cultural, rezultatul fiind dobândirea preţioasei insigne de «Cititor Fruntaş» pe toată „ex-comuna”.
Nici o problemă, am migrat spre municipiu la Biblioteca Judeţeană; primul meu contact cu mulţimea uriaşă de cărţi de pe rafturile tixite a fost şocant; am plecat, datorită faptului că una din bibliotecare era soţia unui brădicenean care-mi pusese în clasa a doua cravata de pionier la gât, cu braţul încărcat de «ficţiuni» mirobolante, de basme seducătoare, absorbante ale imaginaţiei mele neastâmpărate mereu sustrăgându-se cotidianului sufocant, stresant, cenuşiu, stalinisto-dejist. Am îngurgitat şi multă „maculatură” a realismului socialist, curent pe baza căruia, într-o notă academică pe marginea solicitării lui Constantin Brâncuşi, maestrul G. Călinescu îl punea la colţ pe Ion Jalea şi totodată şi pe „Magul de la Hobiţa” şi „părintele sculpturii moderne” de la Paris. Ca de pildă „şoseaua Nordului” de Eugen Barbu ori „Desculţ” de Zaharia Stancu, pe care, să nu mint, adolescentul care eram le-a percus pe nerăsuflate şi cu neprefăcută plăcere a lecturii. Ce vreţi? Familia îmi înlesnise o întreţinere aproximativ onorabilă, deşi sobră, ascetică, subzistenţială. Mă ferise de tăvălugul politic sovietic distrugător; mă, cumva, insularizase, educându-mă aspru în virtutea Adevărului / Binelui / Frumosului / Credinţei / Onestităţii / Altruismului / Iubirii aproapelui. (Mai târziu am publicat două volume de interviuri: „Întâlnirea cu aproapele nostru”)
Cum Biserica din Drăgoieşti se înălţa pe colina de-peste-drum, dincolo de Râul Morii, traversam zăvoiul cu anini şi pluţi, sălcii şi corcoduşi sălbatici, şi urcam sus în clopotniţă; apoi, în podul misterios, bodicăiam după obiecte de ritual bătrâne, după cărţi îngălbenite, din secolele XVI-XIX. Am scos din lăzi, ca ale căpitanilor de corăbii scrutând orizontul mării în căutarea vreunui uscat cu apă potabilă şi hrană vegetalo-animală, o „Alixăndrie”, nişte „Vieţi ale Sfinţilor”, alte „cărţi populare”, pe care, mai încoace, ca student, aveam să le studiez la cursuri şi seminarii, în anul I, cu Ion Trăistaru dar şi cu Eugen Negrici, în aflarea unor „expresivităţi involuntare” resuscitate, reinventate, recuperate auroral/hermeneutic.
Mă închipuiam, pe mine însumi, cavaler, cruciat, naufragiat, muşchetar, cireşar, detectiv, prinţ, posesor de comori dezgropate de sub flăcările reci / albastre, haiduc, pandur, navigator, astronaut, peregrin către vreo Mekă ce mă chema pe mine să-i fiu eu conducător, drept, cinstit, generos, cultivând valorile, ci nu promiscuităţile, respectând anumite norme, ci nu, precum cei de azi, egolatri, corupţi, incompetenţi, strâmbi la judecată, transpartinici, acaparatori, dispreţuindu-şi poporul, vânzându-şi ţara şi chiar propriul suflet Satanei, anormali, rătăciţi pe Calea Pierzaniei iremediabil.
Uneori, mă îngânduram, căci frustrările părinţilor mei, ale bunicii mele Luxiţa, mă dureau fizic (şi mă dor şi azi metafizic). „Bunicul” meu, Vasile Popescu, murise pe frontul rusesc, trimis acolo de mareşalul Ion Antonescu. Şi mort însă, fusese declarat duşman al naţiei sale, iar biata mea „muică”: chiaburiţă; ca atare i se tăiase pensia după bărbat; după 1960, avea să i se acorde un amărât de ajutor bănesc de vreo 200 lei. Îi economisea la sânge, îşi cumpăra din ei sare, ulei, gaz pentru lampă, cuie, lucruri neapărat necesare, căci de mâncare îşi rostuia în gospodărie, de una singură.
Abia de-o şchioapă, mă pierdeam prin fâneţurile ce-nvăluiau cătunul în miresme fecundatoare ale firii mele ce se voia neîngrădită de servituţi, liberă, la umbra vreunui stejar ciclopic din inima vreunei câmpii pe care valurile de aer solarizat unduiau înspre lanurile de grâu şi de porumb, înspre văile Bistriţei şi Bâltei; înspre plantaţiile de duzi, nuci, meri, peri, cireşi, gutui, pruni de pe deluşoarele convexe pline cu căpşuni ori înspre liziera pădurii presărată cu ciuperci, fragi, rugi cu mure, corni, porobi, măceşi, melci etc.
Adunam melci, după ploaie, ouă de prin cuiburile păsărilor, colectam faguri de miere de prin „stiubeile” adăpostite în cine ştie ce pom gârbovit de vârstă, ba prindeam şi niscaiva peşti pe sub pietrele râurilor mai sus invocate, umplându-ne, eu şi fratele meu, Vasile, trăistuţele agăţate de gât. În clasa întâi, m-am chiar dus la şcoală, în loc de ghiozdan, cu o asemenea trăistuţă din lână de capră ori din dimie sau ţesută de muica Luxiţa în războiul ei ţărănesc, pe care-l confecţionase fratele ei Bunea, bolnav de plămâni, înainte de a se prăpădi la nici 20 de ani.
Serile la Brădiceni, eram nelipsit de la şezătorile din sat ori de la celebrarea tradiţiilor şi a obiceiurilor de peste an. Acumulam, mă iniţiam, mă autoconstruiam în matricea-mi originară, deschisesem în mine o poartă (un portal) spre un Necunoscut ce trebuia cucerit pas cu pas, clipă de clipă, epistemă cu epistemă.
Ion Popescu-Brădiceni
