Îmi amintesc cum, pe vremuri, se spunea: Vlad a fugit în Germania, Mica a fugit în Franța… Uneori, colegii rămași aduceau vestea într-o formă hazlie: Vlad a plecat în Germania și se întoarce marți, sau: Mica a plecat în Franța și a pierdut avionul de întoarcere. Noutatea, după ce-și făcea circuitul din gură în gură, își găsea un loc, se luau măsurile împotriva “trădătorilor” care erau eliminați din partid pentru fapta lor de a “fugi” din țară și… tot ritualul. Când liniștea se așternea, începeau să curgă pachete trimise celor rămași acasă, adică familiei, ca să se bucure și ei de minunățiile de prin vest, sau chiar să vândă produsele “de la pachet” cu prețuri ridicate, ca să-și poată achita datoriile sau să-și îmbunătățească nivelul existenței.
În magazinele românești ajunsesei să nu mai găsești mare lucru, era motiv de sărbătoare dacă puteai să cumperi o pereche de ciorapi, ciorapi care primeau multe vieți, fiind duși în mod repetat la remaiat. Că doar nu puteai să umbli cu “firele duse”… Te bucurai dacă reușeai să cumperi un deodorant care să fie cât de cât eficient și acceptabil ca miros, să găsești un săpun rezonabil, nu acel Cheia sau Stela… Cred că era doar o diferență de nume și de prezentare între cele două, ca să avem din ce alege, pe primul fiind desenată, ieșind în relief, o cheie despre a cărei semnificație nu mi-am pus niciodată întrebări, așa cum nu m-am întrebat nici de ce Stela se numea Stela. Nu-mi mai amintesc cum arăta Stela, dar știu sigur că, cu aceste săpunuri nu puteai să speli nici măcar ciorapii intensiv remaiați. Așa că, atunci când cineva primea pachet, se dădeau că pâinea caldă toate ingredientele: cafea, ciorapi, chiloți, deodorant, săpun 8×4, Lux sau Rexona, țigări Kent sau Pall Mall care erau superlong și mai aromate chiar și decât BT-ul care se mai găsea în tutungerii, alături de Carpați, Mărășești și Naționale. Folosind produse de la pachet îndrăzneai să te arăți în lume…
Oare acei care primeau pachete spre comercializare, trimise cu sufletul și cu multe renunțări, s-au întrebat vreodată dacă gestul făcut de cei plecați nu cerea un efort fizic și financiar deosebit? Desigur, erau și persoane care plecau la “aranjamente” sigure, căsătorii sau servicii reglate în mare secret, dar cei mai mulți își luau lumea-n cap și nu erau așteptați nici cu flori, nici cu covoare roșii și nici măcar cu un zâmbet sau o urare de bun venit. Plecau pur și simplu cu un geamantan umplut pe jumătate cu haine fără valoare, adică tot ce aveau ca bun personal în dulap și cu speranța că Dumnezeu îi va ajuta. Se confruntau acolo, unde câinii nu umblă cu covrigi în cozi, cu situații absolut negândite de cei de acasă. Erau nevoiți să presteze munci fizice, prost plătite, căzând frânți de oboseală la sfârșitul zilei de muncă. Făceau munci poate străine lor, știind că vor birui, dacă perseverează.
Uneori cei de acasă erau nemulțumiți: “n-am mai primit pachet de mult timp” spuneau, dar nu se întrebau ce viață duce Vlad, dacă nu cumva are vreo problema de sănătate sau de altă natură… Asta se excludea, trăia doar în vest…
Adesea au apărut supărări în familii astfel despărțite. Cauza era mereu aceeași. Anumite lucruri pe care cei plecați le încredințau spre păstrare unor rude apropiate și de încrederee, erau folosite fără jenă de acestea, că doar acolo are ce-i trebuie…, că doar nu stă în astea. Iar Vlad, inginerul respectabil cu suficientă experiență în țară, dispunea în vest de un pat într-un spațiu comun sau, în cazul fericit, o cămăruță minusculă doar pentru el, mobilată cu un pat cam mititel și atât. Vlad a plecat să-și schimbe viața, este capabil și vrea să-și desfășoare activitatea fără îngrădiri, oricât de lung și anevoios ar fi drumul până acolo. Dar gândul lui se întoarce duios la cei pe care i-a lăsat acasă, chiar dacă ei nu-l înțeleg.
Așa s-a desfășurat viața unui număr uitat de români, de-a lungul multor zeci de ani. O viață grea, o viață în care oameni respectabili, cu o anume poziție socială abandonau cariera și toată agoniseala și plecau cu durere în suflet că la ei în țară nu pot trăi. Oameni care se nășteau a două oară, care învățau să gângurească, apoi să vorbească în limba aleasă, învățau să se târască prin mărăcinișul drumurilor cu asfalt impecabil, apoi să facă pași, să meargă, să alerge și să devină ceea ce cred că au mai fost cândva, în altă viață, într-un alt loc pe planetă, adică oameni. Acești oameni-eroi au fost și sunt încă blamați de cei care se uită peste gardul cu vestul și spun, chiar și în zilele noastre: acolo e bine, la noi e greu, la noi totul e scump… Da, iarba vecinului este mai verde și mai grasă…
Mulți dintre oamenii minunați de peste gard, care au fost blamați, au venit în țară, după ’89, să aducă ajutoare la ai lor, familie sau nu, la români. Au venit să deschidă afaceri, să creeze locuri de muncă, să vindece bolnavi, să construiască școli. Și au adus cu ei oameni de bine care nu aveau nici o legătură cu România, dar aveau sufletul mare și au stat cu urechea deschisă la poveștile spuse de către occidentalii de origine română. Aceia care n-au încetat nici o clipă să povestească ce viață și ce soarta avusese poporul român.
Vremurile s-au schimbat, peisajul României, mentalitatea oamenilor și viața lor, de asemenea. Continuăm să asistăm însă la migrația spre vest. Oamenii pleacă să trăiască în altă lume sau să muncească o perioadă, atât cât le este permis, pentru a asigura familiei rămase acasă o existența decentă. Unii sunt tineri, alții mai puțin. Pleacă mame disperate la muncă, lăsându-și copiii prea mici în grija unei bunici bătrâne și bolnave. Pleacă familii întregi cu speranța de a strânge bani să-i ajute pe cei de acasă și să-și facă și ei un rost în țară.
Sunt români care muncesc onorabil și sunt apreciați și respectați. Sunt români care cerșesc pe stradă sau care pleacă la furat. Am întâlnit români pretutindeni, lucrând în hoteluri și restaurante în Milan sau Roma, în Malta sau Ibiza, în mai toate orașele spaniole și franceze, dar și arhitecți, ingineri sau medici în Belgia, Germania sau Olanda, în Suedia, Anglia sau Norvegia. Nimic nu le-a stat în cale românilor când au vrut să-și împlinească un vis. Nici distanța, nici teama de necunoscut sau de muncă. Un lucru știu sigur: oamenii plecați din țara lor să trăiască în altă parte din muncă cinstită, merită aplauze. A te naște a doua oară, pe alte coordonate geografice, nu este ușor. Dacă în prima viață ai în jurul tău întreaga familie, părinți, bunici sau frați mai mari, care te înconjoară cu dragoste și te sprijină la primii pași sau te ridică atunci când cazi, după ce te naști a două oară ești singur și în singurătatea ta trebuie să te zbați să parcurgi toate etapele dezvoltării cu succes.
V.B.
