Cultura

Făurirea României Mari… și reinstaurarea terorii țaristo-bolșeviste în Basarabia

 | 15 februarie 2018, 00:00 | 0 comentarii | 

Nu încape niciun fel de îndoială că Marea Unire de la 1 decembrie 1918 este și va rămâne o zi pentru eternitatea unității neamului nostru românesc, dar în același timp, în numele apărării gliei străbune, a faptelor de glorie ale înaintașilor și o vibrantă și neuitată lecție de patriotism. În această privință s-a scris mult și se va mai scrie, iar în acest sfânt an al Centenarului marii sărbători naționale, suntem convinși că de la cel mai înalt nivel al demnităților și instituțiilor publice și până jos la talpa țării nu vor înceta manifestările cultural științifice și artistice, dar și alte activități încărcate de semnificații istorice care să marcheze pe deplin importanța supremă a evenimentului. Și mai credem că în egală măsură, ar fi potrivită și o largă dezbatere națională legată de întâmplările nefericite petrecute după 1940, care aveau să aducă enorme prejudicii națiunii române.
Altfel spus, deși Marea Unire a fost un act legitim și s-a creat cu un preț atât de mare, jertfindu- se zeci de generații de-a lungul veacurilor, aveau să apară ulterior alte jocuri și alte momente de dictat ale marilor puteri, din pricina cărora nici România Mare n-a avut un viitor mai lung. Sau mai concret decât atât, după 1940, în Basarabia-teritoriu neaoș românesc, cuprins între Marea Neagră și Ceremus/dincolo de Prut și până la Nistru va reintra iarăși sub regimul teroarei ruso-bolșevice, pe un mers nefericit al evenimentelor pentru tot neamul românesc ce dăinuiau mai bine de un secol și jumătate. Dar să trecem peste domniile vrednicilor voievozi moldoveni, care și-au asumat cu marii sacrificii autonomia și integritatea teritorială a țării lor, începând cu Bogdan I și continuând cu Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Dimitrie Cantemir, ș.a.m.d., cu atât mai mult domnitorul-muntean Mihai Viteazu, cel care a reușit, fie și pentru foarte puțină vreme, în 1600, unirea Țărilor Române și să ne oprim la ceea ce ne doare mai mult. Adică amenințarea tot mai agresivă a Rusiei, care după seria de războaiele ruso-austriaco-turce (1787-1791 și 1806-1812), a hotărât ocuparea Moldovei dintre Prut și Nistru. A fost până la urmă și un troc rușinos a celor trei mari puteri ale vremii, dar din păcate și al unor trădări din interior (a se vedea, între altele, cazul dragomanului Dumitrache Moruzzi, cumpărat cu bani rusești, etc.). După cum nici Franța lui Napoleon I, cu interesele și influențele ei în zonă, avea să recunoască Valahia și Moldova a face parte din imperiul rusesc.
Așadar, în 1812, Rusia anexează teritoriul dintre Prut și Nistru, sub numele de Basarabia, în opinia justificată a istoricilor români denumirea venind în timp de la dinastia Basarabenilor, care încă din sec. al XIV-lea își exercită stăpânirea în zona învecinată brațului Chilia, ca domnitori ai Țării Românești. Prin urmare, o asuprire barbară asupra acestei străvechi provincii românești, recensământul populației din anul 1817, prezentând o statistică cu o populație de peste 480.000 de locuitori, din care peste 86% români. Iar de aici a început calvarul, Basarabia (44.422 km pătrați) fiind inclusă după anexare în gubernia Novorosiisk, iar prin legislația rusească și unui proces intens de colonizare, deznaționalizare și rusificare. Alte sute de mii de români sunt deportați forțat în Siberia sau în alte ținuturi ale imperiului, în vreme ce aproape un million de basarabeni, nemaisuportând prigoana se vor refugia în Vechiul Regat. Și astfel se explică că spre sfârșitul sec.XIX, ponderea românilor din totalul populației Basarabiei abia mai atingea circa 47- 48%. Dar declanșarea Primului Război Mondial și ulterior dezmembrarea Imperiului Țarist va provoca în Rusia o imensă anarhie, în bună măsură și datorită războiului civil și instaurării puterii bolșevice, în oct.1917. Or, în asemenea condiții, avea să se creeze o situație favorabilă luptei pentru redobândirea independenței popoarelor, aflate până aici sub stăpânire țaristă. A fost și cazul Basarabiei, unde fruntași unioniști precum: Pantilimon Halipa, Constantin Stere, Ștefan Ciobanu, Dan Ciugureanu, Ion Pelivan, ș.a.m.d., au hotărât să organizeze o înlănțuire de acțiuni, menite să trezească și să dezvolte conștiința națională, grăbind în felul acesta unirea Basarabiei cu țara-mamă. Alături de intelectualitatea basarabeană militau pentru Marea Unire și o serie de români ardeleni sosiți la Chișinău, amintind doar câteva nume de prestigiu și anume: I Nistor, O. Goga, Onisifor Ghibu, A.Otetea, ș.a. După cum, un rol foarte important l-a avut Partidul Național Moldovenesc, iar ca un episod de vârf al luptei de emancipare națională a românilor din Basarabia a fost marele miting din 18 aprilie 1917, la care au luat parte peste zece mii de oameni din toate categoriile sociale: intelectuali, muncitori și țărani, studenți, preoți și militari, etc. Era pentru prima dată când, la acest uriaș miting s-a cerut imperativ retragerea armatei ruse de pe teritoriul Basarabiei și autonomia acestei provincii românești. Și tot aici s-a hotărât formarea primului comitet al oștirii moldovenilor și convocarea pentru 2 nov.1917, la Chișinău, a Congresului soldaților moldoveni care, sub flamurile steagului românesc, a proclamat simbolic autonomia politică și teritorială a Basarabiei.
Însă, momentul istoric avea să fie la 21 nov.1917, când Sfatul Țării, sau altfel spus Parlamentul Basarabiei, al cărui președinte ales a fost profesorul Ioan Ianculet, s-a întrunit, a dezbătut și a adoptat o declarațiă solemnă, evocând drepturi depline ale românilor în cadrul R.F.D.R. Iar puțin mai târziu, la 24 ian.1918, când se sărbătorea Unirea Principatelor, Sfatul Țării să proclame independența Basarabiei și separarea de Federația Rusă. Dar, bolșevicii ajunși la putere după înlăturarea regimului țarist, au refuzat categoric dreptul la autodeterminare al basarabenilor și trimit trupe pentru așa- zisa potolire a anarhiei, se fac arestări și condamnări drastice în rândul deputaților din Sfatul Țării, guvernului provizoriu și armatei, ș.a.m.d. Numai că situația nu era deloc roză nici în Rusia bolșevică, dimpotrivă, războiul civil, înfrângerile de pe front și debandada din armata rusă ajunseseră la o stare de fapt greu de imaginat, moment de care profită Blocul Moldovenesc Popular care cere ajutor militar României. Sunt trimise acolo patru divizii, care fraternizând cu armata basarabeană și după lupte grele și cu mari jertfe umane, au reușit să elibereze pe rând teritoriile ocupate: Tighina, Tiraspolul, Hotinul Chilia, Cetatea Albă Ismailul și multe alte localități din sudul Basarabiei. În felul acesta s-a ajuns la întreruperea relațiilor diplomatice ruso-române, chiar mai mult decât atât, bolșevicii îl arestează pe C. Diamandi ministrul nostru de Externe, la Petrograd, după care avea să fie confiscat și tezaurul românesc de Moscova (26 ian.1918), a cărei valoare echivalează astăzi la peste trei miliarde euro.
Or, în acest context, cu mari frământări de o parte și de alta, dar în cazul Basarabiei și întreținerea unei atmosfere de unitate și entuziasm național, s-a ajuns și la ziua istorică de 27 martie 1918, când, cu o majoritate covârșitoare de voturi în Sfatul Țării, s-a hotărât Unirea Basarabiei cu România. Și tratatul de la Paris (oct.1920) a recunoscut apartenența Basarabiei la România: “…în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam”. Așa s-a reușit Unirea cu mama sa România, urmând o perioadă interbelică împlinită pentru poporul român, dar, din păcate, atât de scurtă. Pentru că Rusia sovietică nu s-a împăcat cu gândul pierderii Basarabiei, iar din acest motiv s-a folosit de cele mai mârșave căi și mijloace pentru a rupe, din nou, acest teritoriu de trupul României Mari și a-l anexa cât mai repede Ucrainei-stat artificial creat de către hegemonia comunistă de la Moscova, în frunte cu dictatorul Stalin. În acest sens, orice tratative și relații româno-sovietice au eșuat, mai mult decât atât, în anul 1924 a fost creată în stânga Nistrului, așa-zisa R.S.S. Moldova, unde, chipurile, populația moldovenească de aici, și-a dorit în continuare stăpânirea sovietică. În plus, toate demersurile Kremlinului aveau să fie încurajate și de încheierea Tratatului Ribbentrop-Molotov (23 aug. 1939), prin care România era dată pe mâna URSS, iar de aici a început calvarul, în sensul că puterea sovietică nu a recunoscut niciodată “cotropirea Basarabiei de către România” și, în consecință. i s-a cerut prin ultimatum, la 26 iunie 1940, să cedeze”teritoriile ocupate”-Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herta. Și cum orice rezistență militară era sortită eșecului, pereclitând și transformând întreaga Moldovă într-un teatru de război cu distrugeri materiale imense și cu sute de mii de jerfe omenești, Consiliul de Coroană, prin vot majoritar este nevoit să cedeze, iar trupele sovietice de ocupație să pună rapid stăpânire pe principalele orașe basarabene-Chișinău și Cernăuți și de aici pe întregul teritoriu, de la Prut la Nistru și de la Marea Neagră la vechile granițe ale Moldovei cu Austria. Este vorba de un teritoriu de peste 60.000 km2 și o populație de patru mil. locuitori.
Iar de aici încolo avea să urmeze jihadul jecmănitorilor bolșevici, adică o furie oarbă nu doar de ocupație a unui teritoriu legitim românesc de peste 60.000 km2, ci și de exterminare a românilor de aici prin arestări, deportări masive, represalii și asasinate, în special în rândul intelectualilor unioniști și oamenilor politici. După cum, zeci de mii de români bucovineni care, înfricoșați de ocupația barbară sovietică și încercând să se refugieze în România, au fost secerați de mitralierele grănicerilor ruși (vezi cazurile de la Trestian, Adancata, Fântana Albă, etc.). Apoi, un alt caz zguduitor- Orchestra Simfonică a Basarabiei, care întorcându-se la Chișinău dintr-un turneu de concerte prin țară a fost suită forțat într-un camion militar și dusă la Orhei, unde au fost împușcați toți muzicienii. Au urmat alte zeci de mii de arestări și execuții, circulând sute de trenuri ale morții cu români torturați și omorâți în chinuri groaznice în zonele periferice ale Chișinăului și Cernăuțiului, la Ismail și Cetatea Albă, existând cazuri când s-a trecut cu tancurile peste trupurile unor oameni nevinovați. Și tot în anii 1940 -1941 alte sute de mii de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost înfometați și deportați în Siberia, iar în locul lor au fost aduși ruși, ucrainieni și alte etnii, grăbindu-se astfel deznaționalizarea și rusificarea forțată. Există și o statistică lămuritoare în acest sens și anume, în perioada 1944 -1973, peste 33% din populația românilor basarabeni a fost decimată sau deportată în cele mai neprielnice condiții de viață din întinsa Siberie.
Așa au stat lucrurile, după un secol și jumătate de teroare țaristă și bolșevică în Basarabia. A fost și principalul motiv care a determinat România să participe în cea de-a doua conflagrație mondială de partea Germaniei la războiul antisovietic. Obiectivul era legitim-recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940, după cum spre sfârșitul războiului(1944-1945) să se alăture puterilor antihitleriste pentru redobândirea N/V Transilvaniei, pierdut prin Dictatul de la Viena (30 august 1940). Or, pentru o țară mică ca România lucrurile erau foarte complicate, câtă vreme jocurile erau făcute de către marile puteri, întrucât cu toate eforturile și sacrificiile uriașe făcute, atât pe Frontul de Est, cât și în Vest, România abia a reușit să recupereze de la Ungaria horthystă Nord-Vestul Transilvaniei, în schimb Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herta, au fost smulse nedrept de la trupul țării-mamă și încorporate samavolnic în granițele create artificial, ale URSS. A fost până la urmă și consecința unor înțelegeri mârșave ale marilor puteri beligerante (a se vedea întâlnirea de la Yalta-feb.1945, dintre Stalin, Churchil și Roosevelt), prin care s-a hotărât intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice, de unde și decizia de anexare a celor două provincii românești la Imperiul Rus, creându-se ulterior RSS Moldovenească, dar cu mențiunea ca sudul Basarabiei cu județele Cahul, Ismail, Bolgrad și nordul Bucovinei au fost cedate forțat și incluse teritorial Ucrainei.
Acestea sunt în linii mari tristele evenimente legate de calvarul națiunii române și înstrăinarea, printr-o crimă de rațiuni nedrepte ale marilor puteri care au permis Imperiului bolșevic, din timpul ți după cel de-al doilea război, să ocupe, contrar oricăror drepturi legitime, amintitele teritorii și provincii românești din stânga Prutului. Și din păcate, marea nedreptate făcută României în anii 1940-1944, a fost legiferată și prin Tratatul de Pace de la Paris (1947), semnat de România (ocupată de sovietici), SUA și Anglia în care se stipula că”frontiera sovieto-română este astfel fixată potrivit acordului sovieto-român din 28 iunie 1940”. Și această stare de lucruri persistă, mai ales prin consecințele ei, cu atât mai mult cu cât autoritățile statului român, mai cu seamă după 1989, ar fi trebuit să recunoască nulitatea Pactului Ribbentrop – Molotov și nu să reînnoiască ulterior tratatele cu Ucraina și să accepte de fapt, prin nemodificarea granițelor actuale, expansionismul sovietic și jocurile oculte ale marilor puteri. Iar perspectivele readucerii Basarabiei și Bucovinei de Nord la trupul României sunt sumbre, deopotrivă influențate de situația actuală, geo-politică, a R. Moldova, cât și de cei care, de aproape trei decenii conduc iresponsabil și lamentabil România, transformată la rândul sau într-o semicolonie a marilor puteri occidentale și transatlantice. Așadar, un proces istoric ambiguu și niște vremuri imprevizibile, frământate de tot felul de interese mârșave, în care singura șansă de readucere a acestor vechi teritorii românești la matca străbunilor noștri daco-geți din arealul Carpato-Danubiano-Pontic, rămâne dorința și mai ales datoria sacră a tuturor românilor de reunire frățească, în singurul și unicul stat legitim-România Mare. Iar calea europeană să însemne pentru toate popoarele bătrânului nostru continent o casă comună, în egală măsură primitoare, cinstindu-ne fiecare cu recunoștință trecutul, pentru a privi și cu mai multe speranțe viitorul. Iar Centenarul Marii Uniri să însemne, dincolo de o realitate pentru toate veacurile și o retrezire de conștiință în mentalul poporului român, o recăpătare de voință și de eforturi comune, pentru a ne recăpăta pe deplin demnitatea și identitatea națională. Așa deci, treziți-vă buni români și ascultați iarăși limpedele sunete ale clopotelor redeșteptării unității de neam, pentru că este posibilă și e dreptul nostru la reîmplinirea sfântă a marelui act istoric de la 1 Dec. 1918. LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
Prof. Vasile Irod

Semnatura eletronica CertDigital
Loading...
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL