Mitografiile lirismului eminescian se regăsesc adânc engramate în poezia lui Nichita Stănescu, de la referința cea mai directă la cea mai voalată textură verslibristică. De observat că, încă din vol.
Sensul iubirii (1960), Nichita dedica poemul programatic O călărire în zori – „Lui Eminescu tânăr”, anunţând încă de acum o aventură lirică inaugurală de largi disponibilităţi expresive şi vizionare: „Calul meu saltă pe două potcoave/ Ave, maree-a luminilor, ave!” Poetul privise adânc „în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu” – cum spune într-un interviu din 1977 -, de aici legătura, peste mode şi timp, cu eminescianitatea romantică, vegheată de fremătânda stea polară a marii noastre poezii. „Tendința spre sublim a simțirii românești s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu cum stejarul se întruchipează în propria lui sămânță”, scrie poetul în Fiziologia poeziei (Ed. Eminescu, 1990). Imaginea goetheană a sămânţei, valorificată şi de Eminescu în nuvela fantastic-filosofică „Sărmanul Dionis”, revine în formularea potrivit căreia autorul Luceafărului „ne-a pus în conştiință sămânţa limbii naționale și de la care toți ne tragem” (Ibidem). Tragic-olimpianicul mesaj al Odei în metru antic, cu versul sentenţă „Ne credeam să-nvăț a muri vreodată”, îl tulbură pe autorul Elegiilor, care recurge în Elegia a zecea la intertextualitate, vizând Scrisoarea IV și intrând astfel în rezonanță cu spiritul unei experiențe-limită: „Iată-mă stau întins peste pietre şi gem./ Organele-s sfărmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă de-ntreg universul”. Versuri întregi, expresii memorabile, sintagme votive, în general, lexicul uşor recognoscibil revin în poezia stănesciană mai peste tot, colorând o expresivitate de acută trăire neomodernistă, problematizantă la nivel ființial, onto-artistic. Spre exemplu „clipa cea repede” din Stelele-n cer devine titlu de poezie, iar motivul funerar din Mai am un singur dor este rescris în poemul Doră astfel: „iar dacă mor nu voi sicriu bogat” (Cf. Album memorial, „Viaţa Românească”, 1984). La fel versul apoftegmatic din Glossă se regăseşte în poemul Tonul, ca o încercare de definire a propriului catehism onto-spiritual: „Desigur va trebui să mă dezobișnuiesc/ de zăpadă./ În rest, vreme trece, vreme vine.” Tulburătoare, hieratice chiar, viziunile despre condiția existențială în raport cu destinul creatorului vin să articuleze un univers poetic aparte, în care freamătă duhul eminescianității ca referenţialitate în absolut, precum în poemul Papirus cu lacune din „Operele imperfecte” (1979): „Ce faci, Nichita, acolo, ce faci?/ -Ung țeava pistolului, i-am spus,/ ung ţeava pistolului (…)/ dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner/ de ce o freci cu ulei de măsline?/ -De din vale de Rovine…/ de din vale de Rovine…/ ca să fiu pregătit (…)/ Și ce-s hârtiile, mi-a zis,/ și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?/ -Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns,/ mă înţelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic./ -Dar dacă el se mai naşte o dată?/ -Să fiu pregătit, să fiu pregătit!” Obsesie poetică fundamentală, imaginea celebrului poem eminescian revine până şi în textele din Oase plângând (1982), precum în Dialog cu Oda în metru antic: „Supuşi cuvintelor, de verb mă rog,/ du-mă odată din groaza vieții,/ du-mă, du-mă/ și nu mă mai pedepsi/ și mie nu mă mai redă-mă!” Urmaș legitim al Poetului Național, Nichita și-a făcut din Eminescu un model onto-existențial de ființare și trăire întru Absolut, de aici spiritul atât de manifest al poeziei sale în aparente ideografii ludice, însă de urgentă și gravă comunicabilitate: „Tu n-ai murit/ pentru că eu sunt trupul tău,/ care vorbește cu vorbele tale. (…)/ ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede/ ce ni s-a dat/(…)/ ca dovadă vraiștea și vremelnicia,/ ca dovadă singurătatea mea/ care nu credeam să-nvăț a muri vreodată.” (Către Eminescu). „Dorul de Eminescu” a generat – în cadrul literaturii române – „Conceptul de Eminescu”. L-a venerat atât de mult pe Luceafăr încât a călcat pe multe din urmele sale fără să ştie (decisivă rămâne similara revoluţie a limbajului poetic, a treia în ordinea: Eminescu – Arghezi – Nichita Stănescu). El e urmaşul legitim al Poetului Naţional, în care, cu gravitate, cu responsabilitate, cu fascinaţie citea însuşi destinul culturii române: „El este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”
Zenovie Cârlugea
