Cultura

Gânditorul şi clarvăzătorul României Mari – Eminescu și ideea unirii

 | 22 ianuarie 2012, 14:29 | 0 comentarii | 

EminescuFigura, devenită încă din timpul vieţii aproape legendară, de mare popularitate, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a înrâurit profund anii tinereţii lui Mihai Eminescu, în familia căruia realizatorul Unirii din 24 Ianuarie 1859 se bucura de mare preţuire.

Semnatura eletronica CertDigital

Copil fiind (în vârstă de nouă ani), când Cuza urca pe tronul Principatelor Unite, şi elev la Gimnaziul cezaro-crăiesc din Cernăuţi, când domnitorul român era nevoit să abdice, Eminescu (el însuşi după vreo două luni părăsind Cernăuţiul definitiv şi pornind într-un periplu transilvano-muntean) a rămas în suflet cu imaginea unui domnitor ce s-a contopit cu aspiraţiile celor mulţi, promovând o cauză naţională de reverberaţie istorică, întrucât prin Unirea Principatelor, aşa cum preciza Mihail Kogălniceanu, „s-au unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul” – „act energic al întregii naţiuni“, salutat cu bucurie şi entuziasm de românii din toate provinciile româneşti, indiferent sub ce dominaţie străină se aflau acestea. «Unirea naţională – spunea Nicolae Bălcescu – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari…pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră». Se ştie că, după abdicarea silită din noaptea de 11 februarie 1866, Cuza pleacă în Apus, refuzând, cu demnitate şi onoare, orice intervenţie diplomatică de a-l ajuta să-şi recapete tronul – „spre binele naţiunii“, zicea el. În ianuarie 1870, Eminescu împreună cu alţi doi colegi studenţi vienezi îl vizitează pe Cuza la Döbling, lângă Viena, într-un generos gest de susţinere morală (faptul e consemnat în „Adevărul literar” din 15 aprilie 1923, unde se afirmă că tinerii studenţi români L. Năstase, V. Burlă şi Eminescu „au fost foarte bine primiţi de Cuza”…). Într-un articol scris de suceveanul Vasile Gherasim (1893-1933) se afirmă că „tânărul Eminescu va fi fost cuprins de o adâncă emoţie când l-a văzut pe acela care a realizat Unirea Principatelor…” „Meritele” şi „greşalele” lui Cuza vor reveni frecvent, ca motive de comparaţie, în publicistica social-politică eminesciană din perioada 1876-1883, la „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”. Debarcarea lui Cuza a fost cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite, consideră poetul-gazetar, căci, dacă Al.I. Cuza era de acord cu „abdicarea” şi pentru aducerea unui principe străin, aşa cum consimţise la urcarea pe tron, actul politic respectiv trebuia scutit de „neagra felonie“, adică făcut cu onoare, prin consimţământ general şi în deplină lămurire populară… Aceasta trebuie să fi discutat Eminescu în vizita făcută surghiunitului, de vreme ce, cu indignare, va înfiera „montruoasa” trădare şi „neagra felonie” a jocului politic căruia i-a căzut victimă fostul domnitor: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” (Timpul, 27 februarie 1882). Cuza este, în viziunea lui Eminescu, un domn luminat, care a lovit în pătura „superpusă” („pleava din Ţarigrad“, „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire” etc.), promovând, în politica internă, cauza populară, iar în politica externă – cauza naţională. Domnia lui Cuza a fost una de „emancipare politică şi socială“, urmând modelul apusean al dezvoltării instituţionale „ca o cerinţă impusă de modernizarea statului naţional român”. (Timpul, 15-27 februarie 1880, Opere XI). Când politicienii „roşii” (liberalii) incriminează, la un miting desfăşurat în Aula Ateneului, „crima” de la 2 mai 1864 (impunerea reformei agrare prin „lovitură de stat”), Eminescu intervine cu promptitudine gazetărească şi justiţiară susţinere: „Dacă actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie, însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului, e o infamie şi o laşitate…” Eminescu citează chiar din discursul liberalului Boerescu câteva pasaje caracteristice, dovedind, pe faţă nu pe dos, – adică nerăstălmăcind realitatea, cum făcea oratorul, – că „personalitatea fostului Domn răsare clară şi mare, cum a fost în adevăr.” Gazetarul ajunsese la concluzia că „secularizarea” averilor mănăstireşti era o măsură inevitabilă: „Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea s-a aplicat în toate ţările Apusului european, faţă cu o biserică cu mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol (…). Secularizarea a trecut în dreptul public al statelor.” Aşadar, clericii Locurilor Sfinte, care au protestat pe lângă Cuza, trebuie să accepte realitatea jurisdicţiei, căci nu e un capriciu „voievodal”, ci o „necesitate” istorică, europeană chiar… Secularizarea, crede gazetarul, nu vine decât să lovească în acea „pleavă din Ţarigrad” care acaparase averile mănăstireşti şi ierarhiile statului. Eminescu nu trece sub tăcere „greşalele lui Vodă Cuza“, scriind răspicat că „cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare“, însă „orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui.” Pe „trădătorii” lui Cuza, Eminescu îi va avea în atenţie mereu, observând că înşişi „complotiştii” de frunte au urcat spectaculos pe scara ierarhiei sociale. Spre exemplu, când Dimitrie Lecca va fi avansat la gradul de general, Eminescu constată impostura şi cameleonismul de carieră tipic trădătorilor: „Colonelul Lecca, ministrul de război demisionat, a fost înaintat la rangul de general. O lună înainte de 11 februarie 1866 el prestase jurământul lui Vodă Cuza ca comandant de batalion; la 11 februarie însă a comandat revolta care a răsturnat pe cel din urmă suveran naţional al României.” (Timpul, 25 aprilie 1880, Opere XI). Ajuns ministru de război, generalul Lecca s-ar afla într-o dublă culpă: „vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat a doua oară că l-a trădat fiind de strajă.” (Timpul, 30 decembrie 1880; Opere XI, pp. 457-458). Într-un alt editorial din 18 martie 1881, tonul gazetarului urcă, cu indignare şi revoltă, în registrul unei incriminări istorice: „Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un domn român, dar absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare.” Un alt „cameleon”, Alexandru Candiano Popescu, deşi s-a declarat duşman de moarte al regelui Carol I, prin caricata „Republică” de la Ploieşti, va câştiga apoi încrederea regelui, devenind „adjutant domnesc” şi comportându-se, ca şi generalul Lecca, ca bravi ostaşi în Războiul pentru Independenţă, cu merite reale. Când generalul Macedonski (demisionat în 1864) este reprimit de cabinetul Ghica-Kogălniceanu, în 1869, Candiano Popescu protestează, considerându-l pe acesta drept „calomniator” al tronului. Eminescu intervine, cu marele său fler de gazetar pe fază, amintindu-i acestuia: „Cu măsura cu care măsuri ţi se va măsura.” Reeditând mitica pedeapsă a lui Oedip, „roşii” n-ar face, prin acuzele aduse altora, decât să se condamne pe ei înşişi „din gura lor proprie auzim condamnarea lor.” (Timpul, 5 noiembrie 1880, Opere XI). În general, domnia lui Cuza este apreciată drept „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine, cât şi în rău“. Răsturnarea lui Cuza are, zice poetul, imediat, consecinţe asupra cauzei naţionale, căci, dacă partidele nu s-ar fi unit să-l detroneze în mod ruşinos pe „vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza“, „Unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea“…(Opere XII, p. 461). Păcat că poetul n-a mai apucat să trăiască momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, căreia i-au fost totuşi contemporani T. Maiorescu, Slavici, P.P. Carp şi alţi junimişti, nici unul însă arătându-se atât de cucerit de imaginea marelui Domn valah precum fusese Eminescu, ca om şi gazetar de infranşisabilă probitate morală, călăuzit de steaua polară a românității autonome, inalienabile. De aici imaginea de român pur, unul din Marii Români ai istoriei, culturii și spiritualității românești.

Zenovie CÂRLUGEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL