Cultura

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT! Dumnezeu face fericiţi pe cei care Îl văd cu ochii credinţei

 | 21 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

În cea de-a doua Duminică după Învierea Domnului, simptomatica îndoială a Sf. Apostol Toma este un prilej de adâncă meditaţie duhovnicească, deoarece ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre cotidiene, desprinse din micimea vieţii acesteia, între frământările lui şi frământările noastre omeneşti, şi chiar dacă fizic ne despart peste douăzeci de veacuri de acea întâmplare, simţim că Toma se identifică în mare măsură cu fiecare dintre noi, acum şi aici, căci, cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în probleme de credinţă, când ne considerăm căutători în permanenţă ai adevărului, ai «Izvorului tămăduirii», ai «biruinţei» pe care a purtat-o în sufletul său Sf. Mare Mucenic Gheorghe, mai ales că aspirăm la dobândirea certitudinii în Înviere, aşa cum şi Sf. Ap Toma, această certitudine voia mereu să o aibă în suflet şi să o simtă.

Semnatura eletronica CertDigital

“Maica Domnului eşti aici! Te-am găsit!”
Iată, astăzi, prin Biserica noastră dreptmăritoare sărbătorim «Izvorul Tămăduirii», aşa cum în fiecare an o facem în prima vineri după Paşte, fiind un praznic închinat Maicii Domnului, iar numele de «Izvorul Tămăduirii» aminteşte despre o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului. Sărbătoarea are o istorie veche de peste 1500 de ani şi evocă un miracol care datează din secolul al V-lea, pe vremea evlaviosului Leon cel Mare, cu puţin timp înainte ca acesta să ajungă împărat. Legenda spune că Leon cel evlavios şi binecredincios se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului, unde a întâlnit un bătrân orb. Leon s-a oferit să-l călăuzească. Din vorbă în vorbă, Leon a constatat că bătrânul era un om religios care obişnuia să le spună creştinilor că în pădurile imperiale sunt izvoare şi lacuri ocrotite de Maica Domnului, protectoarea sihaştrilor retraşi în acele locuri. Se mai spune că, prinşi în discuţii legate de Învierea Domnului, cei doi s-au rătăcit și atunci când orbului i s-a făcut sete şi l-a rugat pe Leon să-i aducă apă, viitorul împărat n-a găsit. Atunci când era deznădăjduit, el a auzit o voce: “Nu este nevoie să te osteneşti, Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui întunecaţi! Atunci vei cunoaşte cine sunt eu!”. Leon a urmat sfatul primit din înalturi, iar orbul şi-a recăpătat în mod miraculos vederea. Când s-a înfăptuit minunea, orbul a exclamat: “Maica Domnului eşti aici! Te-am găsit!” Copleşit de cele întâmplate, Leon a îngenuncheat şi a rostit la rândul lui: “Am văzut Lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată, iar aici este izvorul tămăduitor, fântâna dătătoare de sănătate”! Gospodinele respectă ziua de prăznuire şi nu spală, nu calcă rufe şi nu croiesc un lucru de îmbrăcăminte, pentru că acesta nu va fi de folos şi nu va fi terminat niciodată. La țară, gospodarii aruncă apă sfinţită peste vitele de povară, pentru ca acestea să fie sănătoase şi să lucreze cu spor la lucrările agricole. Pentru a avea un an bogat, oamenii stropesc cu apă sfinţită în ziua praznicului grădinile şi livezile, iar acest ritual protejează recoltele oamenilor de efectele grindinei.

“Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni”
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, se trăgea dintr-o familie de ofiţeri romani care locuiau în Capadocia, fiind din pruncie crescut în frica de Dumnezeu şi în dragoste faţă de aproapele. A urmat cariera militară a tatălui şi, în scurtă vreme, prin ascultare, disciplină şi hărnicie, va primi gradul de general. În anul 303, însă, împăratul Diocleţian (284-305) a declanşat un val uriaş de persecuţii împotriva creştinilor, când multe biserici erau distruse, preoţii şi creştinii fiind ucişi în masă, prin groaznice chinuri. Bisericilor li se dădea foc, uneori cu creştinii aflaţi înăuntru, aşa cum s-a întâmplat în Frigia. Din această pricină, creştinii au fost nevoiţi să-şi facă mici bisericuţe sub pământ. Persecutorii au dat de veste, însă, şi se cunosc cazuri când gurile de intrare în aceste biserici catacombe au fost astupate cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Toate acestea şi altele asemenea l-au determinat pe tânărul general Gheorghe să ia atitudine împotriva persecutorilor, mărturisind chiar în faţa împăratului că este creştin. Din acel moment a început drumul martirajului său, amintindu-şi de cuvintele Mântuitorului: “Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Împăratul şi cei din preajmă-i au încercat să-l abată de la dreapta credinţă prin făgăduinţe, onoruri, ademeneli şi altele, dar el a rămas neclintit. Văzându-l neînduplecat, persecutorii şi-au pus în lucru mijloacele cele mai sălbatice spre a-l sili să se lepede de Hristos, trecându-l prin toate vămile muceniciei: loviri cu suliţa, bătăi în tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, încălţăminte cu cuie, bătaie cu vine de bou, dar, pe toate le-a îndurat cu o tărie ce i-a impresionat chiar şi pe prigonitori. Împărăteasa Alexandra, impresionată de credinţa puternică a Sfântului, a cerut să fie botezată, spre uimirea tuturor şi spre mânia împăratului, care a poruncit ca amândurora să li se taie capetele. Pe drumul spre locul de execuţie, Alexandra împărăteasa a murit de spaimă, iar Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul în ziua de 23 aprilie 303.

Şi a răspuns Toma, şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu»!
În textul Sfintei Evanghelii se relatează că fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (Duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: “Pace vouă!”. Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus iarăşi: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“. Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: “pace vouă”! Apoi a zis lui Toma: “adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Şi a răspuns Toma, şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus I-a zis: “pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni care nu s-au scris în cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui. Probabil că atunci când ucenicii au auzit aceste lucruri de la Maria, fie n-au crezut-o, fie dacă au făcut-o, ar fi spus că Hristos nu i-ar fi considerat vrednici de o asemenea viziune, chiar dacă El le promisese că-i va întâlni în Galileea. De s-a întâmplat aceasta, Hristos nu a mai lăsat nici o singură zi să treacă pentru ca ei să nu mai stăruie asupra acestei idei şi să devină neliniştiţi. Mai degrabă, i-a adus la o stare de dorinţă puternică prin conştiinţa că El a înviat şi prin ceea ce ei au auzit de la femei. Şi când ei erau însetaţi să-L vadă şi le era frică mare (care îndeosebi le-a făcut tânjirea mai mare), El atunci, când era seară, S-a arătat pe Sine înaintea lor. Şi a făcut aceasta într-un mod minunat. Aşadar, credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei Duminicii a 2-a de la Paşti este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!», fiindcă în acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile. Prin urmare, în exclamaţia «Domnul meu şi Dumnezeul meu!», surprindem o bucurie smerită datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele mai înalte ale vieţii şi ca o recunoaştere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă. Când Mântuitorul glăsuieşte cu graiul Duhului Sfânt: “Fericiţi sunt ochii voştri că mă văd” (Mt 13,16), dar, Sfântului Toma i s-a adresat prin cuvintele: “Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut” (In 20,29), vom înţelege ce înseamnă adevărata şi singura fericire, pe care o găsim în Evanghelia după sfântul Ioan, adică fericirea celor care cred. Fericirea ne este promisă tuturor prin intermediul Apostolului Toma, noi care nu am fost martori oculari la cele întâmplate, pentru ca şi noi să credem, iar din această perspectivă de credinţă, spune evanghelistul Ioan, în versetele finale ale Evangheliei acestei Duminici: «Iisus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea, însă au fost scrise ca să credeţi că Iisus este Hristos…» (In 20,30-31). Aşadar, Evanghelistul a scris acestea, nu pentru a satisface curiozităţi facile sau pentru a ne îmbogăţi bagajul de cunoştinţe, ci pentru a ne hrăni credinţa, pentru a ne face să creştem în credinţă, pentru a ne susţine în itinerarul de credinţă. Chiar la discursul de la ultima cină, Iisus afirmă: “Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine” (In 17,20). Cu siguranţă că Iisus Hristos gândea la noi, cei de azi, care nu mai putem să-L vedem cu ochii noştri, dar care, totuşi, putem să-L vedem cu ochii credinţei. Situaţia nu este chiar atât de diferită de a acelora care trăiau în timpul lui Iisus, fiindcă, nici atunci nu era suficient să vezi, iar mulţi, chiar văzându-L, nu au crezut în El. Ochii trupului biologic vedeau un om, dar, trebuiau însă şi alţi ochi ca să-l recunoşti în El pe Fiul Lui Dumnezeu.
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL