Cultura

Idealul Marii Uniri

 | 23 ianuarie 2012, 13:52 | 0 comentarii | 

unireO istorie a literaturii române văzută prin evenimente sau ordonată pe anumite idei fundamentale (aşa numitele „idei în mers” ), ce-au animat-o dintotdeauna, ar fi nu numai interesantă, la modul ilustrativ, dar chiar necesară, de vreme ce cronologia culturaliceşte istoricistă a fenomenelor investigate are, mai peste tot, o legitimă substrucţie de continuitate spirituală şi ideologică.

Semnatura eletronica CertDigital

E, în alţi termeni, vorba de acele linii de înaintare ortogenetică, uşor recognoscibile în straturile de profunzime, şi care au făcut posibilă concepţia organicistă a domeniului exprimată atât de limpede de N. Iorga sau G. Călinescu.

Cu siguranţă că, într-o astfel de carte, epoca Marii Uniri ar însemna unul din acele capitole esenţiale, în a cărui matcă s-ar aduna năzuinţa de veacuri a cărturarului român, privind ideea unităţii naţionale, dar şi aspiraţia multiseculară a poporului nostru pentru libertate socială şi independenţă naţională. 1 DECEMBRIE 1918 este actul legitim al unei voinţe unanime, exemplificând o lăuntrică năzuinţă, adică acea conştiinţă de veacuri a unităţii de neam, limbă, teritoriu, tradiţii, aspiraţii…Căci de o unitate de simţire şi cuget românesc putem vorbi dintr-un început, mărturie fiindu-ne mai întâi tradiţia orală de pe ambele versante ale Carpaţilor. Nu altfel simţiră cnezii şi voievozii români şi pe aceleaşi dimensiuni se întemeiază cele trei provincii istorice, separate vremelnic, în ciuda indisolubilei unităţi etnice. Acest pluralism statal vremelnic nu era caracteristic numai evului mediu românesc, dacă avem în vedere principatele şi ducatele franceze sau chiar cnezatele ruse… Reconstituirea statului unitar pe temeliile vetrei strămoşeşti reprezintă ideea directoare a intelectualităţii progresiste şi a scriitorimii române dintotdeauna. Mai întâi trebuie amintite unele încercări, în Dacia antică, de unificare a triburilor geto-dace din Carpaţi şi Câmpia Română, într-un stat dac centralizat puternic. Acest efort, concretizat uneori, mai ales sub regele Burebista, a fost spulberat, timp de mai bine de o mie de ani de o istorie vitregă, căci, aflată în calea migraţiilor barbare, acea Dacie regalistă şi, mai ales, Dacia Traiană şi-au amânat mereu idealul unificării teritoriale depline. Acest IDEAL nu va fi însă înăbuşit, numai aşa ne explicăm de ce contemporanii au văzut în Mihai Viteazul înfăptuitorul primei Uniri, la 1600, un Restitutor Daciae… Actul istoric al Marii Uniri, premers, cu secole, de ideile culturale ale umanismului românesc, îşi dovedeşte încă o dată temeinicia şi organicitatea spirituală… Mai întâi a fost acea DACIA ANTIQUA a magilor zalmoxieni şi regilor daci, locuită de o poporaţie traco-getică, ale cărei hotare atingeau Balcanii şi prin care – vezi „Memento mori” de Eminescu – Dunărea curgea nu ca o graniţă, ci ca un fluviu interior. O Dacie solară, cufundată în legendele şi mitologia unei străvechimi multimilenare. O Dacie contemporană cu vestita Heladă, furnizând acesteia prototipul unor personaje mitologice şi epopeice celebre, ba chiar eroi asimilaţi, apoi, de cultura mediteraneană (Dionisos, Orfeu, Achile, Medeea…). O Dacie care avu norocul să-l nască pe Zalmoxis, ferventul discipol al şcolii pitagoreice şi care, din rege şi mare preot, devine însăşi expresia unei religii de transcendenţă, peste care, mai târziu, creştinismul se va altoi firesc (v. Dumnezeu s-a născut în exil, de Horia Vintilă). În ampla sa viziune epopeică, Eminescu vedea Dacia zalmoxiană între marile civilizaţii ale omenirii. Mai apoi, în zorii culturi scrise medievale, s-a ivit conştiinţa latinităţii şi unităţii poporului de pe ambele versante ale Carpaţilor, pe care o întâlnim în tot secolul al XVII-lea românesc (Varlaam, Udrişte Năsturel, Dosoftei, Simion Ştefan, Nicolae Milescu). Grigore Ureche afirma răspicat, fără să-şi dea seama că va lansa un poncif pentru câteva sute de ani, că „Românii câţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramuroşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag.” Ideea este reluată de Miron Costin în stihurile aşezate în fruntea Letopiseţului său şi dezvoltată, apoi, pe o bază de argumente istorice, lingvistice, etnografice şi folclorice, în „De neamul moldovenilor…” Erudiţie vastă pe care abia Cantemir o egalează cu „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”. Astfel de idei şi cărţi circulau în întreg spaţiul românesc fără a ţine cont de acele graniţe vremelnice impuse de cancelarii aulice europene. Stolnicul Constantin Cantacuzino, care studiase la Padova, utiliza, bunăoară, în manuscris, „HUNGARIA” lui Nicolaus Olahus, marele umanist european din secolul al XVI-lea (aflat în corespondenţă cu celebrul Erasmus de Rotterdam), pentru ideile sale valoroase privind originea, unitatea de limbă şi teritoriu a dacilor romanizaţi… În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, corifeii Şcolii Ardelene au făcut din aceste idei un adevărat program de luptă politică şi nu e întâmplător faptul că un cărturar precum Ion Breazu a considerat, mai târziu, literatura Transilvaniei o adevărată şcoală de înalt patriotism şi pedagogie naţională. Vom regăsi aceste idei, colorate de un militantism aparte, apoi, în programul mesianicilor romantici, adică în plină epocă unionistă (Kogălniceanu, Bălcescu, Russo, Alecsandri, Bolliac, Bariţiu, Andrei Mureşanu, Alexandrescu, Bolintineanu, Heliade…). Dar şi în piesele de teatru ale unui Aricescu sau Pascaly… Evocând această unire de simţire şi cuget, N. Iorga aprecia: „Noi am făcut Unirea de la 1859, dar Unirea artistică şi literară o făcusem încă din sec. XVI-lea, după cum Unirea cu Ardealul sub formă culturală şi artistică era făcută după vremea lui Brâncoveanu, şi de aceea Unirea definitivă este aşezată pe baze atât de solide…” Unirea din 1859 a constituit, pe de o parte, temeiul României moderne, punând bazele independenţei de stat, iar pe de altă parte, ea a fost treapta necesară, logică şi de neînlocuit în devenirea unităţii noastre statale. „Când s-a ales Cuza domn – scria Alexandru Papiu-Ilarian, la 1860 – entuziasmul, la românii Transilvaniei, era poate mai mare decât în Principate.” De aceea nu trebuie să mire pe nimeni faptul că mulţi cărturari iluştri au văzut în Transilvania drept leagănul românismului … „Lampadoforii” UNIRII vin din negura veacurilor şi se întrupează în contemporanii epocii, într-o vreme când îndemnul „prin unitate culturală – la unitatea politică” domina momentul înălţător al luptei comune. Un rol imens a revenit, în epocă, presei, societăţilor culturale şi, desigur, scriitorilor (O. Goga, G. Coşbuc, Onisifor Ghibu, Şt.O. Iosif, I. Agârbiceanu, Il. Chendi, O.C. Tăslăuanu, Emil Isac, Ioan Lupaş, Vasile Voiculescu, Şt.I. Neniţescu, Eugeniu Speranţa, Mircea Rădulescu, Corneliu Moldoveanu, D. Nanu, Al. Vlahuţă), mulţi din aceştia neprecupeţindu-şi viaţa pe câmpul de bătaie (sau scăpând ca mutilaţi de război: Perpessicius, Camil Petrescu, Eugen Goga, Ion Trivale, Mihail Săulescu, Alexe Mateevici, Ion Gorun, Const.T.Stoika)… În 1891 se înfiinţa, la Bucureşti, la 24 ianuarie, „Liga pentru unitatea culturală a românilor”, care număra, printre membrii ei marcanţi (Barbu Delavrancea, N. Iorga, Al. Odobescu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, V.A. Urechea, A.D. Xenopol, Spiru Haret, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Victor Babeş…) nume de rezonanţă în cultura română, militând pentru cauza „românismului”, a unităţii sale de simţire şi cuget, la loc de cinste putându-se aminti preţuirea faţă de cei care, la 1892, lansau, cu prilejul centenarului, acţiunea „MEMORANDUMULUI”. În toiul precipitării evenimentelor şi intensificării luptei pentru cauza naţională, „Liga pentru unitatea culturală a românilor” va deveni, în 1914, „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”, sub preşedinţia lui Vasile Lucaci şi B.Şt. Delavrancea, având ca secretar general pe N. Iorga. În acest fel, s-a ajuns la concluzia că o unitate culturală fără o unitate politică nu are nici o chezăşie… Într-un apel din 15 iunie 1915, semnat, printre alţii, şi de O. Goga, şi publicat în ziarul „EPOCA”, condus de N. Filipescu, se afirma: „Ideea unităţii politice a neamului românesc, propagată de noi ani de-a rândul în ziarele din Ardeal, ne călăuzeşte şi acum, când credem că a sosit ceasul să se împlinească visul atâtor generaţii. Această credinţă ne-a îndemnat să trecem munţii ca să ne putem pune în serviciul operei de dezrobire a pământului care ne cheamă. Îndeplinim această datorie cu condeiul până în clipa când conştiinţa ţării ne va da prilejul să luăm arma în mână…” Alături de „Epoca” şi „Tribuna”, „LUCEAFĂRUL”, bunăoară, polariza, de la începutul secolului, în jurul ideii de unitate naţională, o seamă de publicişti, istorici şi scriitori, revista devenind „un simbol al unităţii româneşti” (N. Iorga). Între conştiinţele epocii, luptând sub steagul bătăliei pentru Marea Unire, OCTAVIAN GOGA joacă un rol considerabil. De la pamfletele „Însemnările unui călător” (1911) până la „Strigăte în pustiu” (1915), de la volumul „Din umbra zidurilor” (1913) până la „Cântece fără ţară” (1916) spiritul lui Goga se dovedeşte de un militantism robust, tranşant, aţintit către steaua polară a idealului naţional. Poetul e, totodată, şi un gazetar de fulminantă expresie politică, la gazeta „Ţara”. Îndemnurile poetului sunt vii, urgente, protestatare şi mesianice:

„Acolo-n hora vijeliei crunte

E clocotul visării noastre sânte!

Veniţi, Români! Porniţi-vă spre munte,

V-arate drumul morţii din morminte.

Şi nu uitaţi a veacurilor carte,

Veniţi, veniţi!…Căci adevăr zic vouă:

«Ori vă mutaţi hotarul mai departe,

Ori veţi muri cu trupul frânt în două…»”

(Latinitatea strigă din tranşee)

Un poem ca „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” a devenit imnul mobilizator al epocii, pentru cei ce au reeditat drumul lui Mihai Viteazul în Transilvania! Despre „plebiscitul Ardealului”, Goga va afirma: „Adunarea de la Alba Iulia, ca şi victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, este unul din punctele culminante ale conştiinţei cu care poporul nostru, în vâltoarea unei conflagraţii universale, şi-a afirmat misiunea sa istorică…” Însăşi poezia lui Goga, atât de organic legată de realităţile satului românesc ardelean şi de idealurile naţionale, „va amuţi” după 1918, în mod semnificativ… Înflăcărata oratorie parlamentară a lui Delavrancea pe tema problemei naţionale şi a chestiunii ţărăneşti, a unităţii de neam, vibrează, de asemenea, profund în conştiinţa epocii. Autorul celebrului discurs „Patrie şi patriotism” considera Carpaţii drept şira spinării a unei etnii întinse de o parte şi de alta a lor… Este ideea-forţă pe care o exprima, la 1867, Bogdan Petriceicu Hasdeu, entuziast luptător pentru unirea şi consolidarea Principatelor, preconizând apoi unirea românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor! El vorbea de „UNIREA CEA MICĂ”, realizată deja între ambele ţărmuri ale Milcovului, dar şi de „UNIREA CEA MARE de realizat de acum înainte între toate pâraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc, între toate acordurile, fără care nu se poate armoniza hora noastră naţională, între toate pietricelele, câte sunt necesare pentru a reconstitui anticul mozaic: DACIA LUI TRAIAN!” Revistele lui B. P. Hasdeu („Traian”, „Columna lui Traian”, „Noua Revistă Română”) erau atât de preocupate de problemele transilvane, combătând dualismul austro-ungar şi proslăvind mişcarea memorandistă. Hasdeu cultiva relaţii cordiale, chiar amicale cu mulţi din marii cărturari de peste munţi (Bariţiu, Al. Papiu Ilarian, Iosif Vulcan). Drumuri mai temeinice în Ardeal şi Banat va face, însă, Nicolae Iorga, nu ca un turist avid de pitoresc, ci ca un savant meticulos, iscoditor, sistematizant (v. „Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”). La Braşov, Sibiu, Alba-Iulia, în Ţara Bârsei sau în Ţara Oltului, în Ţinutul Orăştiei sau în Ţara Haţegului, în Banat sau în Apuseni – pretutindeni Iorga vede „urmele” şi „însemnele” unei spiritualităţi străvechi şi permanente, ale unei etnii, în ipostazele ei temporal-istorice. Toate informaţiile ce le culege, fie că sunt de ordin geografic, istoric, etnografic sau antropologic, converg către ideea cardinală a unităţii neamului românesc. Ca şi Eminescu, Iorga va vedea în naţiuni anume entităţi „organice” faţă de cele „artificiale” care sunt imperiile (v. prelegerile din „Evoluţia ideii de libertate”)… Se cuvin amintite aici şi operele sadoveniene, de mai târziu, despre locuri şi oameni din Transilvania, dar mai ales povestirile sale despre moţii lui Horea şi Avram Iancu… Războiul şi Unirea cea Mare, evenimente atât de organic legate între ele, au mobilizat, în ideea surselor de inspiraţie, nu numai o parte din conştiinţele artistice ale epocii (Vlahuţă, Coşbuc, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Şt. I. Neniţescu, Emil Isac, D. Nanu, V. Voiculescu, Liviu Rebreanu…), ba chiar un detaşament de autori contemporani, hotărâţi a lumina din unghiuri diferite semnificaţiile majore şi sensul cu valoare de simbol naţional al Marii Uniri. Petru Vintilă, bunăoară, evocă în „Prima oră a dimineţii” (o piesă ce face parte dintr-o mai amplă frescă istorică) mesajul memorandiştilor transmis din generaţie în generaţie, ca un legat spiritual, moral, istoric. Eroii săi (cei trei fraţi) se reîntâlnesc la Marea adunare din „Câmpul lui Horea” sub semnul unor convingeri comune şi al unui asumant ideal naţional. E ceea ce va simţi şi Horaţiu Apolzan din „Duminica Mare”, romanul lui Doru Munteanu. Într-un roman, tipărit nu de mult, semnat de Traian Olteanu („Muntele şi piatra”) răzbate acelaşi eroism popular, dar şi ideea de Unire, dimensiuni ce au animat epoca şi momentul istoric. Însă, cel mai grav în registrul evocărilor istorice, se dovedeşte poetul Ioan Alexandru. Tema fundamentală a „Imnurilor” sale (ca şi a eseurilor din „Iubirea de patrie”) rămâne glorificarea patriei, pe dimensiunile spiritualităţii, arhaicităţii şi perenităţii matricei autohtone. Ca şi impresionanta frescă realizată de scriitorul clujean Constantin Zărnescu, Ziua Zilelor. 1 Decembrie 1918,o amplă restituire a adevărului istoric, în registrul unei diegeze pline de poezie epică şi de înţelesuri din cele mai profunde privind identitatea neamului românesc în contextul european al legitimităţii geo-istorice. Un fel de „fenomenologie a spiritualităţii româneşti” (v. romanele lui Mihail Diaconescu) în registrul unor tulburătoare reverberaţii lirice. 1600, 1859 şi 1918 constituie piatra triunghiulară, cheia de boltă a destinului românesc. E o creştere firească, o împlinire normală, o rotunjire legitimă a ceea ce azi numim ireductibilul naţional. Ceea ce veacuri întregi a constituit o lăuntrică năzuinţă este azi, pentru eternitate, o certitudine şi, deopotrivă, o mare iubire. Vorba poetului Ion Mircea, de la Sibiu: „Legea morală în noi / şi Alba-Iulia deasupra noastră.” (vol. „Copacul cu 10.000 de imagini”)…

Prof. dr. ZENOVIE CÂRLUGEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL