Poezia doamnei Ani Gogălniceanu apelează fără rezerve la trăirea sinceră, la mărturisirea – cu mască, dar şi fără mască – a sentimentelor. Desigur scriitura ei se circumscrie liricii feministe, confesive pe de-o parte. Dar ea ca orice creator gorjean care îşi respectă profilul de sorginte, practică şi poezia ludică pe direcţia indicată magistral de Tudor Arghezi.
Gestionându-i antologia de faţă, necesară pentru propria-i deveninţă auctorială, intitulată oarecum autobiografic „Împăcarea cu sine”, consider că încrederea investită cu luciditate în munca-i de o viaţă, a mea şi a editurii ce-o găzduieşte, îşi are motivaţiile la vedere.
Am organizat-o în şase cicluri după cum urmează: I. Drumul spre casă; II. Stupul din plai; III. Totul e poveste; IV. Scară la cer; V. Împăcarea cu sine; VI. Poezii pentru copiii cuminţi. Primul ciclu conţine 17 poezii care pot fi considerate ca pretransmoderniste, întrucât psalmii de azi intră în tematica adecvată lui homo transreligiosus şi totodată transumanismului edictat în manifestul său de Basarab Nicolescu. Iar cuminţenia acestor texte concise, punctuaforme, sobre, de o provocatoare simplitate, va să ne spună că, în miezul autentic al poeticităţii, emoţia e încă la ea acasă. E o „Cuminţenie a pământului” de Brădiceni – poeta e o mândră şi frumoasă la trup şi suflet fiică a celebrei, de acum, vatră a „Serilor la Brădiceni – dar şi de Hobiţa” lui Constantin Brâncuşi. Rugăciunile lui Ani Gogălniceanu se situează categoric în seria inaugurată de Ion Horea, el însuşi laureatul celei de-a doua ediţii a A.N.P.C.P. „S.L.B.” (1998), dar şi de Ioan Alexandru ori Paul Aretzu. Numai că brădiceneanca noastră moderată (şi modelată) în spiritul tradiţiei liricii româneşti de la Dosoftei încoace până la Silviu Doinaş Popescu de exemplu – n.m.,I.P.B.) în discurs se diferenţiază prin reunirea vechimii descântecului cu prospeţimea încântului şi a cuvântului cu şoapta regresivă înspre tăcerea perfectă, devreme ce într-un „Colind”, izbuteşte o rimă extrem de rară, aşa-s-cas’”, dovedindu-şi, iată, abilitatea (ştiinţa şi prozodică şi tehnică).
Dar e prezentă convingătoare şi tema erotică. Iubirea stăruie ca aură imaterială a ontosului, în atmosferă. În poemele de dragoste Ani Gogălniceanu produce „vibrotexte” (după o vorbă a lui Eugen Simion pare-se – n.m., I.P.B.) de un dramatism tulburător, de o profundă credinţă în asemenea valori existenţiale transplatoniciene, căci în „Pulbere de stele” este recognoscibil mitul androginului într-o paralelă cu cel orfic.
Ciclul „Stupul din plai” numără 19 poeme şi e net superior primului. De ce? Succint: pentru apelarea la verslibrism; pentru finalurile poemelor în manieră Blaga, pentru metafizica mesajului; pentru ecourile dinspre Ana Blandiana; pentru cosmogonismul revendicat de eul reverberând sincronic cu prezenţa transcendentului în regim oniric; pentru că acest recurent topos al visului coagulează în jurul său un univers de arhetipuri şi de ritualurile surecţionate credibil, cu gingăşie sublimă şi recurs la covorul cu amintiri. Câte un catren se reţine ca memorabil: „Voi pleca pe drum cu dor/ printre stele căzătoare./ Voi fi veşnic călător…/ Întreba-veţi: unde-s oare?” (Voi pleca). Am dreptate, nu? Întrucât, şi poema următoare „Doar un pas” n-are nici o hibă, nici un semn în plus (sau în minus.)
Oricum, Ani Gogălniceanu îşi reprezintă ea însăşi compoziţiile delicatriguroase ca broderii la „bucurii trecute în ritm de bolero” ori ca „lucrătura timpului – doi pe faţă/ doi pe dos – în sens invers”. Iarăşi splendid care-va-să-zică! Deci entuziasmul meu (contagios sper! – n.m.) pare la locul lui înc-odată.
Ciclul al treilea cuprinde 14 poveşti căci – cum altfel? – „totul e poveste” din cele mai ne/aşteptate cerinţe (criterii). Homo faber, poeta îşi face din cuvinte scuturi, scoate din mit, prin intertextualizare, chipul sacrificial al lui Labiş, deşi „povestea” e totuşi o caracteristică a postmodernismului. Sau din gândurile-cuvinte încearcă a-şi croi drum spre „Casa Sufletului”, căutând într-o posibilă alternativă loc pentru logostele. Mitul „stelei” e romantic, Eminescu l-a consacrat, iar o pedagogie autentică a imaginarului nu-l poate ignora. Reflectând despre poezie, poeta o consideră „Titanic al celor doi iubiţi” care având atâtea vise grele şi îndrăzneţe, acestea le-ar scufunda vaporul. Servindu-se de alegorie, Ani Gogălniceanu probează că are cultură poietică, lectură, creativitate şi fantezie, dicţiunea ei îmbrăcând, deseori, haina jocului de-a poetul, de-a scrisul, de-a inspiraţia, de-a descripţia, de-a literaritatea, dar având şi ambiţia de-a termina tot ce-a început cum se cuvine, pe calea către mirajul/ miracolul poveştii.
Poeziile pentru copiii cuminţi, din cel de-al patrulea grupaj, arghezianizează cu un farmec deosebit, cu o bună stăpânire a limbajului specific copilăriei şi reîntoarcerii în transparenţă, în tranzitivitate, într-un compromis între denotaţie şi conotaţie, între naivitate şi truc estetic, manierist.
Şi Marin Sorescu ori Gellu Naum s-au dedat la asemenea aplicaţii metodico-didactice, năzuind a-şi apropia şi a seduce frageda vârstă a şcolarului mititel cu potriviri de sensuri şi nuanţări ale acestora care de care mai plăcute şi mai acaparatoare.
Ion Popescu-Brădiceni
