Cultura

În căutarea clipei pierdute – Discurs ținut în amfiteatrul CNSH, joi, 12 ianuarie 2017, în cadrul manifestărilor dedicate aniversării a 167 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu

 | 19 ianuarie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Am vrut să vă spun ceva, dar toate ideile bune erau deja luate. Tot ce era important fusese deja rostit și parcă nu au mai rămas cuvinte, parcă nu a mai rămas nimic Frumos, Curat, care să merite să fie ascultat…Și, fiindcă nu mai erau nici idei, și am mai și ajuns la concluzia că oamenii au obosit de discursuri, de cuvinte golite de sens, care seamănă mai mult a tăceri, am decis să fac astăzi ceea ce urăsc cel mai tare – să vorbesc despre mine, să vi-l arăt pe Eminescu al meu, diferit de al fiecăruia dintre voi, de cel pe care îl citim și re-re-recitim, de cel pe care îl studiem la școală…
Am făcut, așadar, o incursiune în memoria mea, încercând să găsesc ceva demn de a fi spus. Am cotrobăit prin minte și am descoperit că atunci când eram mică îl iubeam pe Mihai Eminescu, fiindcă scria despre moarte, arătând că nu suntem eterni în trupurile acestea, că le avem doar „în chirie” și că trebuie să facem lucrurile astfel încât să nu regretăm niciodată nimic. În primii ani de adolescență, îl citeam pe Eminescu fiindcă scrie despre iubire, singura care rămâne în urma noastră și ne face nemuritori, cea mai frumoasă și mai sinceră latură umană…Dar astăzi? De ce îmi place acum Eminescu? De ce încă vorbesc despre el? De ce mă întorc la el ca la o veche, neuitată casă?
Am două amintiri foarte vii încă despre și cu Mihai Eminescu. Una dintre ele este de acum doi ani, de la etapa națională a Olimpiadei de limba și literatura română, când l-am cunoscut pe poetul Nicolae Băciuț. El ni l-a arătat pe Eminescu, nu pe cel din fotografii, ci pe cel în carne și oase, ceea ce îmi doresc să fac și eu pentru voi. Povestea începea așa: Atunci când era mic, Tudor Arghezi se plimba prin București cu tatăl său și l-a văzut pe Eminescu. La granița dintre adolescență și maturitate, Nichita Stănescu l-a cunoscut pe Arghezi, iar Nicolae Băciuț l-a cunoscut pe Nichita Stănescu…Eu am avut privilegiul de a-l întâlni pe Nicolae Băciuț. Desigur, ce legătură are asta cu Mihai Eminescu, nu-i așa? Atunci când l-a zărit pentru prima dată, Arghezi l-a cuprins pe Eminescu în ochii săi, apoi, din ochii lui Arghezi, Eminescu a trecut în ochii lui Nichita, din ochii lui în cei ai lui Băciuț și, de acolo, Eminescu a ajuns în ochii mei. Iar de astăzi, dragii mei, Eminescu va fi în ochii fiecăruia dintre voi, îl veți lua acasă, veți vorbi cu el, vă va locui și, poate, într-o bună zi, îl veți înțelege!
Am descoperit aceste versuri acum câteva zile:
„Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei.”
A doua amintire este legată de orașul meu de suflet, de Iași. Un personaj de film, fotograf, spunea că oamenii sunt mai frumoși de la spate, fiindcă astfel li se văd aripile și nu li se vede ura din ochi; toți oamenii stau drepți de la spate, orice povară ar avea pe umeri… Mihai Eminescu privit de la spate este un copac, un imens tei cu rădăcini puternic înfipte în pământ, ale cărui ramuri ajung până la cer, iar copacii sunt singurele făpturi care nu mor niciodată; chiar dacă sunt tăiați, din rădăcinile lor răsar întotdeauna alții, mai mari, mai puternici, purtători de Eternitate… Privit din față, Eminescu al meu, de la Iași, pe care l-am păstrat cu mine, este Dorință… Cred că acestea spun multe despre el…
Și în urma tuturor celor spuse, am reușit să găsesc un răspuns la întrebarea mea. Îmi place Mihai Eminescu, fiindcă este un poet al depărtărilor pe care le iubesc atât de mult, al singurătății, al puterii,… dar din luceafărul său trimite eterna iubire, din granitul său, din stânca nepieritoare răsar flori …
Acesta este Eminescu al meu, luați-l și faceți ce vreți cu el…Vi-l dăruiesc prin fiecare cuvânt, prin fiecare privire, prin fiecare vers… Eminescu e al vostru, fiți și voi, așadar, întru el!
„Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Ioana Toloargă, clasa a XI-a C, filologie engleză intensiv, CNSH

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL