Cultura

In memoriam: Ion Miloș

 | 07 decembrie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

În noaptea de 4 spre 5 decembrie c. s-a stins, într-un cămin de bătrâni din Malmo – Suedia, poetul și traducătorul român ION MILOȘ, un prieten al Gorjului și un mare iubitor al lui Brâncuși.

Semnatura eletronica CertDigital

Născut la 16 februarie 1930 în Serbia occidentală (Banatul sârbesc) şi stabilit din 1964 la Malmö, în Suedia, poetul ION MILOŞ s-a dovedit un adevărat ambasador al culturii şi literaturii române în spaţiul scandinav, şi mai înainte de toate „o voce europeană” (A.D. Rachieru).
Nefiind învestit oficial în vreo demnitate de acest fel, scriitorul s-a dăruit pe sine, cu o vocaţie greu de egalat, actului de promovare a României culturale în lume, făcând servicii imense acesteia într-un moment când punţile cu Occidentul aproape că nu existau, cu atât legăturile cu lumea scandinavă.
Ion Miloş „stăpâneşte limba suedeză în mod suveran”, aprecia criticul Hikan Möller, fiind recunoscut, aşadar, nu numai ca „un important poet în exil”, dar şi ca „un semnificativ poet de limbă suedeză”, plasându-se „central şi sigur în parnasul suedez” (Mats Granberg).
Autor a peste 25 de volume de poezii în limba română, Ion Miloş a publicat câteva cărţi şi în limba suedeză, apoi în macedoneană, engleză, persană.
Impresionantă este, în acelaşi timp, opera de traducător, domniei-sale datorându-i-se transpunerea în suedeză a lui Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, E.M.Cioran (pe ultimul propunându-l chiar la Premiul Nobel, filosoful refuzând însă diligenţele…).
A tradus în suedeză peste 200 de scriitori români, fie în antologii, fie în cărţi separate (20 în total), apoi din franceză, sârbă, croată, slovenă şi macedoneană.
Răsplătit cu diferite premii literare româneşti şi internaţionale (25) şi distincţii (8), scriitorul nu şi-a adjudecat vreun avantaj material, căci şi-a plătit de fiecare dată drumurile europene şi hotelurile din buzunarul propriu (chiar distincţia din 2002 de „Cetăţean de onoare al României”, acordată prin decret prezidenţial, neoferindu-i nicio favoare!).
1.ION MILOSAdăugându-se la acestea şi unele neînţelegeri ori ingratitudini de breaslă, putem realiza o anumită stare de spirit mărturisită adesea de poet…
Revenirile poetului Ion Miloş – care îşi asumă mitul manolic, – în România au fost oarecum frecvente. Personal, l-am întâlnit, vreme de vreo zece ani la rând, la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Sebeş-Alba, apoi, în mai 2007, ne-am revăzut la Târgu-Jiu, unde a fost onorat cu Premiul pentru traducere, în cadrul Festivalului Naţional „Tudor Arghezi”. Prezent fie la Neptun, fie la Colocviul Internaţional „Emil Cioran” de la Sibiu, Ion Miloş şi-a atras şi calificativul de „cel mai cioranian dintre poeţii români” (M. Tomuş).
Încântat de bogăţia spirituală a Gorjului şi de spaţiul mirific de sub geana Parângului, poetul şi-a exprimat dorinţa de a aduce un omagiu de suflet Marelui Brâncuşi, încredinţându-ne spre tipărire volumul de poezii intitulat Coloana Infinitului, care – cu sprijinul Primăriei Municipiului Târgu-Jiu, personal al dlui Florin Cârciumaru – a văzut lumina tiparului în anul 2007 la Editura „Măiastra”, cu o postfață de subsemnatul.
Credinţa lui Ion Miloş este că a adus „ceva nou în poezie”, lucru care nu s-ar observa din cauza unor îmbâcsiri modiste şi idei preconcepute. „Poezia mea nu e flecăreală de vorbe frumoase – ne declarase poetul într-un interviú publicat în „Portal-MĂIASTRA”, anul III, nr. 2/11, 2007, pp. 26-28 – ci o poezie a simplităţii profunde, grave, chiar tragice. Poezia se scrie cu cuvinte, dar se face cu sufletul. Observaţi asta în versurile mele şi veţi avea o clarificare, o idee lămuritoare.”
Din cauza „manierei” universaliste, globalizante, a „modurilor poetice”, ca în literaturile anglo-saxone sau neolatine, originalitatea nu mai transpare… Cine scrie cum scriu alţii, zice Ion Miloş, acela nu face poezie, ci modă. Adevăratul scriitor scrie cum nimeni până la el nu a scris: „Eu mi-am dat seama de această mare capcană, m-am ferit de maniere, curente şi mode. Cred că, ferindu-mă de aceste pericole, mi-am dobândit un stil aparte, care probabil e greu de acceptat de gustul reducţionist al modei şi manierelor.”
Azi, poezia a devenit fie o compoziţie sofisticată împiedicată în propriul ei limbaj, fie o încurcătură inutilă de podoabe din care nu mai rămân decât…podoabele. Modă, mimesis, mărci, canon… Postmodernii au fugit de canoane şi au nimerit în propriul lor canon, şi nici nu vor să-l depăşească, persistă cu încăpăţânare:
„Unde e sufletul, profunzimea, gravitatea, care vin, vă repet, nu din preţiozităţi şi sofisticări aşa-zis textualiste, ci din acea comunicare directă, din acea simplitate care ea însăşi, vorba lui Brâncuşi, este o complexitate asumată. Poezia care rămâne la nivelul cuvintelor şi care nu ajunge la suflet nu spune nimic. Trebuie să scriem cu mintea ferindu-ne de cuvinte, nu să facem poezie din cuvinte înzorzonate care nu ajung la suflet. Poezia se gândeşte mai întâi şi apoi se scrie, gândul îşi alege cuvintele în funcţie de ideea sau sentimentul pe care vrei să-l comunici. Dacă nu există profunzime a gândului poetic, nu există nici poezie, oricât efort ar consuma cel obişnuit să scrie după mode, maniere, curente. Mimetismul acesta duce la o poezie de suprafaţă şi, ca orice modă, este supus perisabilităţii…”
Netăgăduind că în poezia sa există o etică a cuvântului poetic, dar şi una a gândirii filosofice, Ion Miloş accentuează:
„- Da, fiindcă eu cred că fără etică nu există estetică. Etica ridică esenţa fiinţei, îi dă profunzime.Când zic etică, nu mă refer la sensul moralizator, îngust, pragmatic. Mă refer la sensul înalt al eticii, la cel filosofic. Talentul ţine de o înzestrare naturală (şi se vede asta în arte ca muzica, pictura…). Însă la poezie trebuie cultură, fiindcă poezia nu rămâne la nivelul cuvântului, îl transcede. Poezia trebuie, aşadar, să fie dincolo de cuvinte şi metafore sclipitoare, dincolo de podoabe, în sfera noţiunilor, ideilor, adică în zona gândirii. Talentul fără logos înseamnă poezie fără aripi.”
Şi încă: „Eu nu scriu cu talentul, ci cu logosul. Toţi marii poeţi ai omenirii există, dincolo de talent, în lumina marilor idei. Nu există poezie mare fără idei, fără viziuni, fără metafizică. Asta ridică poezia în universalitate. Gândirea este universală, talentul este un dat particular. Toate invenţiile lumii sunt rod al gândirii.
Cu cât gândirea e mai profundă cu atât sentimentul e mai tare. Asta se verifică şi în iubire – dar, din păcate, acest înalt sentiment omenesc rămâne în poezia unora la nivel de sex, epidermic şi hormonal…Poezia adevărată nu o face moda, nici curentul, ci ideile, gândirea înaltă. Poezia mare e o poezie gândită, dar o face poetul! Uitaţi-vă la teoreticienii unor curente, şcoli literare etc. Suprarealismul, spre exemplu. Breton rămâne, prin manifestul său, ca teoretician, iar Paul Eluard şi Louis Aragon au scris în duhul suprem al propriei ardenţe spirituale. A scrie după modă e un fenomen de mimetism cultural. Cade moda, cazi şi tu!”
*
Pornind deseori de la observaţia cotidiană, de la faptul banal, poetul deschide sumare dar dense reflecţii, acolade de problematizare a existenţei, a lumii şi vieţii…
Poetul surprinde deopotrivă tipicul, dar şi arhetipalul din lucruri, revalorizând dimensiunile existenţei prin divulgarea unor prejudecăţi şi tabu-uri privind socialul, erosul, credinţa, politicianismul veros, consumismul, globalizarea galopantă, falsităţile dogmatice…Poetul vede în existenţialitatea consumistă acele ameninţări de 5.ion-milos-lucian-blagaApocalipsis cum figuris, vizând o arie vastă de probleme socio-morale şi culturale, cu o lucidă stare de graţie, dar în notele cele mai îndurerate şi grave prin care adie o detaşare ideatică întreţinută de ironii sarcastice.
Poemele lui Ion Miloş înaintează pe o abia schiţată canava silogistică, atât de originală în dicţie şi felul de a pune problema, – de aici aerul lor de glose şi apoftegme paradoxistice, de radiografiere est-etic-istă, de disconfort sancţionatoriu, de gravă modernitate inefabilă, de conştiinţă în decantările regăsirii de sine.
Acolo unde ochiul comun vede obişnuinţă şi „normalitate”, poetul îşi permite să întoarcă sensurile, să revalorizeze mituri, credinţe, idei, cutume. De aici un oarecare optimism, destul de reţinut însă, din unele poeme, dar mai ales încrederea în gândurile şi ipostazele nepervertite de tot felul de ideologii. Iubirea poate fi trăită plenar, viaţa poate fi cu adevărat frumoasă, Dumnezeu poate fi permanent în preajma omului, – dacă lumea s-ar curăţa de măştile ipocriziei, de prejudecăţi şi inerţii, şi dacă lumea şi-ar regăsi sensul fundamental al existenţei, rostul nefalsificat al vieţuirii sale într-o lume în care „Omul-Om nu mai contează.”
Mesajul acestei grave poezii este urgent şi umanitarist, invitând la redescoperirea omului în substanţa sa autentică, în curăţia năzuinţei, în eliberarea de sub tirania dogmelor şi prejudecăţilor. „Gândul alb al cuvântului”, dar şi Coloana Infinitului ce poate fi altceva decât un ideal de puritate, verticalitate şi frumuseţe, de detaşare sublimă şi înălţare, de amendament spiritual adus complexităţii existenţiale în societatea de consum (a se vedea poezia iubirii, cu întregul evantai „coloristic”). Să reţinem, la nivel expresiv-stilistic, finalul poemelor care cade deseori ca o ghilotină pe ceafa groasă a silogismului confortabil, ba chiar acele sintagme folclorizante şfichiuitoare ca un bici etic…
Există în poezia lui Ion Miloş o plenară disponibilitate de reflecţie socie-etică, marile adevăruri fiind enunţate în puţine cuvinte, în propoziţii aparent banale, dar de adânci ecouri metafizice. Poetul trece dincolo de circumstanţial şi reţine esenţialitatea, de aici generalitatea valabilă a ideilor exprimate şi a sentimentelor trăite.
Ion Miloș este, mai întâi de toate, nu atât un reflexiv cioranian, cât un gânditor sapienţial, un observator fin al faptelor de viaţă din care reţine ideea, tipicitatea. Tonul poeziei este temeinic şi aşezat în cadre aproape sentenţiale. Lirica aceasta, deloc dezinvoltă şi febricitară, exprimă o împăcare de sine, o străluminare a unei înţelegeri largi şi lăuntrice. E o poezie a decantărilor de conştiinţă şi spirit, nelipsită de observaţia incitantă şi de un aşa-zis eticism sophianic, ridicate la rang de idee, de revalorizare vizionară a lumii…
Toate aceste idei, teme, motive sunt, după cum ușor se poate deduce, sunt rodul unor îndelungi şi acute observaţii, al unei profunde reflecţii, al unor trăiri şi experienţe proprii. Se adaugă la toate acestea o cultură aleasă, o viziune ideatică şi un spirit european al percepţiei valorilor. În ciuda amarei şi îndelungatei experienţe de apatrid, desigur că ţara din sufletul lui Ion Miloş – în atâtea rânduri poeta laureatus – este România, iar versurile sale, gândite şi scrise în limba română (cum altfel!), au o rezonanţă şi un impact aparte. O spune atât de transparent şi frumos în ciclul testimonial Ţara şi limba mea (amintindu-ne de horaţianul: indignatio versus fecit), încât orice comentariu rămâne doar un semn de ancilară recunoaştere, de sinceră preţuire şi vie admiraţie:
Care este ţara mea
Aceea în care întâmplător m-am născut
Aceea pe care singur mi-am ales-o
Sau aceea unde se vorbeşte limba mea
Lucruri oarbe trec pe lângă mine
Se bat cu pumnii în piept
Nu mă primesc în hora lor
Ţara mea
Este limba care m-a născut
Româna
Nu voi pleca niciodată din ea.
(Ţara mea)
E timpul aşezării într-o mai dreaptă lumină a contribuţiei culturale şi literare a unuia dintre cei mai vrednici şi talentaţi scriitori români din spaţiul european.
Evocare de Zenovie CÂRLUGEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL