Cultura

În sfârşit a luat şi Mircea Cărtărescu Premiul Nobel pentru Literatură (pentru traducerea în limba română a lui BOB DYLAN)

 | 15 mai 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Adrian Popescu, poetul clujean transmodernist, are dreptate: „Textele americanului cu bunici evrei ucrainieni (născut Robert Allen Zimmerman în Hibbing din Minnesota) nu sunt rele, dar nu rezistă în faţa unui poet adevărat, ca Mircea Cărtărescu, de pildă” (Popescu, Steaua, 3/2017, p.3). Eu fiind cunoscător de franceză, habar n-am cum l-a tradus Mircea Cărtărescu pe Bob Dylan, dar, în situaţia lui, nu m-aş fi umilit, în halul acesta, să-l traduc pentru un pumn de bani, la editura „eternului” Gabriel Liiceanu, de la Humanitas, bag seamă, chiar de „neînlocuit” (?!).
Doru Pop are totuşi o idee sclipitoare: să-l reconsidere pe Bob Dylan, ca scriitor liric, dinspre „o nouă poetică transliterară”, adeptă a artelor transgresive. Cum sunt unul din „stâlpii” teoretici ai transmodernismului românesc, am tresărit citindu-i intervenţia în ancheta „Nobelul şi literatura: o schimbare de paradigmă” a Ruxandrei Cesereanu (Cesereanu, Steaua, 3/2017, pp.5-17). Dar tot imediat m-am liniştit, cumva, întrucât Doru Pop e mai… înţelegător, ca Adrian Popescu, a situaţiei: cică în universităţile americane există chiar o ştiinţă, un domeniu de studii academice, care se numeşte „dylanologie”; estimp, la noi, universităţile se ocupă cu „cai verzi pe pereţi”, „de epoci îndepărtate”, de conţinuturi culturale ajunse desuete; dacă această mutaţie axiologică presupune o transgresiune, atunci ea merită a fi parcursă şi de cele din România. Apoi, am avut revelaţia/ iluminarea/ aproape instantaneu: Păi, măi, fraţi scriitori şi academicieni români, dacă n-aţi fi lăsat dracului deoparte invidia aia „prostească” şi aţi fi introdus şi pe la noi prin instituţii un domeniu de studii academice care să se numească „cărtăresculogie”, ar fi putut sărmanul să se bată de pe picior de egalitate cu… „purtătorul de sistem, ci nu de liră” Bob Dylan, dar promotorul unei poetici a hyper-legăturilor dintre muzică, poezie, societate şi imagini.
Simona Popescu, prudentă, cam depăşită de… fenomen, atribuie „neaşteptatul” (chipurile – n.m., I.P.B.) succes nobelian al muzicianului american, mesajului, atitudinii („Atitudinea e lucru mare, schimbă direcţii, mentalităţi. Avangarda, de pildă, e, înainte de orice, atitudine. Una transgresivă, iluminatoare, revificatoare” – Popescu, ibidem) şi nonconformismului.
Postmodernismul, ieri, şi transmodernismul, azi, au luat măsuri de schimbare de regim imaginar. Eu, personal, am publicat studii (de nivel ISI şi BDI – n.m.,I.P.B.) despre transimaginar, transhimeneutică, transhermeneutică, transliteratură ş.a.m.d. Dacă-mi respect propriile demersuri, îmi permit luxul de a-l întâmpina pe poetul Bob Dylan fără afurisitele astea de prejudecăţi, pe care, eu însumi, în „Grădina de(-)mentă”, le-am făcut zob (Popescu-Brădiceni, 2017).
„Schimbarea totală de paradigmă, la toate nivelurile, comparabilă probabil cu începutul galaxiei Guttenberg, este dată, în mod evident, de atotputernicia internetului, a lumii virtuale. Interpenetrarea dintre cultura populară şi cultura „înaltă” sau, mai mult, faptul că aceasta din urmă îşi găseşte difuzarea cea mai naturală prin canalele comunicării virtuale, toate acestea schimbă inevitabil raportul nostru cu literatura ca vehicul de exprimare a afectelor, a imagisticii unei epoci” (Ilea, ibidem, p.6-7).
Doar că – eu menţin această rezervă în deplin acord cu Laura T.Ilea – că oricât ar fi ea contaminată, de artele transgresive, literatura nicicând nu va putea fi înlocuită de acestea; or, pe acest palier, gestul Academiei Suedeze mi se pare impertinent, sfidător şi… căzut în derizoriu, în circ gratuit. Mă rog, fiecare cu „bucătăria” lui internă, însă, peste noncalitatea de „sindrom fericit” (?!) şi extravagant al unei crize a funcţiei fabulatorii, a raţionalităţii în genere – (iar mă întorc cu un „ha-ha-ha” demonic) – Bob Dylan ar putea fi înscăunat, de către mine, grădinarul şi proprietarul „Grădinii (mele) de(-)mentă”, şi, zău, l-aş plăti mai gras decât „perversa” Academie Suedeză. Desigur: fac haz de… necaz şi Raul Popescu îmi sare în ajutor: or fi ele „plăcile tectonice literare” într-o continuă mişcare, iar formele de relief şi-or mai retuşa ele „aspectul general-particular” dar literatura nu a fost încă şi nici nu ar putea fi vreodată (fie şi în orice utopie neagră – n.m.) înlocuită de artele transgresive, în ciuda excepţionalelor sale capacităţi de adaptare la orice gen artistic.
Răsuflu uşurat? Ei, aş! Dar până să aflu care este părerea lui Florin Balotescu, să recitim un prim poem al lui Bob Dylan din „Suflare de vânt” (Dylan, 2016, 19) intitulat „Cântecul din New Orleans al lui Bob Dylan” care de fapt e o baladă despre „femeia care stă la numărul 103” şi care ar fi moartea, deci poema pendulează între parabolă şi alegorie, între realul atroce şi fantasticul macabru, însă totul se întâmplă în versuri (obligatoriu oare?!) jenant de mediocre. Ferească-ne sfântul! Cine ştie câţi cretini or trăi în S.U.A.? Dacă bietul poet li se adresează cu un asemenea limbaj primitiv? Al doilea text e tocmai celebra „cantată” „Suflare de vânt” în faţa căreia se prosternase studentul Mircea Cărtărescu, atras de rock şi/sau folk, ca pilitura de fier de către magnet. Eu îmi recitesc, deseori, la cei peste 62 de ani ai mei, poemele scrise în studenţie (şi citite la Cenaclul „Orfeu” al Universităţii din Craiova, al cărei conducător am fost între anii 1974-1979, imediat după Gabriel Chifu – n.m., apoi în cadrul Cenaclului „Revistei Ramuri”, condus de Marin Sorescu – n.m.,I.P.B.), care, în comparaţie cu „elementele reprezentative” ale lui Bob Dylan, ale mele par de-a dreptul „capodopere” inocente şi de anticipaţie a unei autentice «NOI TRANSPOETICI» de tip evident transmodernist. „Suflare de vânt” e un text cu mesaj pacifist, e retoric precum al lui Paul Eluard şi totalmente nepo(i)etic, însă patetic şi militant „până la visata eliberare”. „Eliberare”, „eliberare” – dar… de ce? de cine? „Simbolista” poemă se vrea şi o anatemizare a morţii, a genocidurilor odioase postbelice, dar sensul fundamental constă în eliberarea omenirii de exploatarea omului de către om care se derulează năucitoare şi în capitalismul american.
De ce să ne ascundem după deget? Nici „Fata din ţinutul de nord” nu rezistă ca poiein şi ca poiesis (în sensul dat de T.S.Eliot în temerarele sale experimente – n.m.); dimpotrivă sunt un regres lamentabil. Baladele lui Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Adrian Păunescu sunt precum cerul faţă de adâncul mării. Limbajul dylanian şchioapătă la tot pasul, metafora e ştearsă, mioapă, de-o banalitate deloc significantă. Înţelesul poate fi rezumat în două trei propoziţii: în ce chip memoria iubitului mai păstrează amintirea unei fete cu părul „curgându-i până la piept în bucle line” în „întunericul nopţilor de jar ale subconştientului”. Iar versul „cândva mi-a fost cea mai curată iubire”, care-ar părea să rezoneze intertextual cu Cezar Ivănescu al românilor, e palid pe lângă „capodopera” baladistului din Iaşii Moldovei.
Dar hai – ca să mă credeţi pe cuvânt – am să procedez tactic irefutabil. Am să pun unul lângă altul cele două poeme:

Semnatura eletronica CertDigital

„Fata din ţinutul de nord
Bob Dylan

Dacă vreodată spre târgul din nord te avânţi
Unde pe graniţă vântul urlă-n neştire
Vorbeşte-i de mine cuiva ce trăieşte în munţi
Cândva mi-a fost cea mai curată iubire.

Dacă ajungi cu fulgii de zăpadă-n furtună
Când râurile îngheaţă şi nu mai e soare
Vezi dacă are o haină groasă şi bună
S-o apere de vânturile vuitoare.

Vezi dacă mai poartă părul ca pe atunci
Curgându-i pân-la piept în bucle line
Vezi dacă tot mai poartă pletele lungi
Căci aşa mi-o amintesc cel mai bine.

Mă-ntreb dacă mă ţine minte măcar
De multe ori să-şi amintească m-am rugat
În întunericul nopţilor mele de jar
În strălucirea zilelor mele, neîncetat.

Deci de vreodată spre târgul din nord te avânţi
Unde pe graniţă vântul urlă-n neştire
Vorbeşte-i de mine cuiva ce trăieşte în munţi
Cândva mi-a fost cea mai curată iubire.”

„Jeu d’Amour
(Amintirea paradisului)
Cezar Ivănescu

! cînd eram mai tînăr şi la trup curat,
într-o noapte floarea mea eu te-am visat,
înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,
cînd eram mai tînăr şi la trup curat,
înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,
cînd eram mai tînăr şi la trup curat!
! nu ştiam că eşti femeie — eu bărbat,
lîngă tine cu sfială m-am culcat,
şi dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat,
cînd eram mai tînăr şi la trup curat
şi dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat,
cînd eram mai tînăr şi la trup curat!

! e pierdută noaptea-aceea de acum,
carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum,
poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
şi cad toate (mîine) putrede pe drum,
poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
şi cad toate (mîine) putrede pe drum !

! fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om
pe acel care ne-a ispitit subt pom,
şi cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea
cum cădea-va după cîntec mîna mea,
şi cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea
cum cădea-va după cîntec mîna mea !”

Poema lui Bob Dylan e mai epică şi mai condiţională; poema lui Cezar Ivănescu, cu care fost-am mereu în vreo intemplare în areopagul greu accesibil al Poeziei, e de-o puritate extatică.
Ion Popescu-Brădiceni

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL